Terapia m-a invatat sa proiectez mai putin

Sursa imagine: www.erinolivo.comde Iuliana Iacob

Cu ceva timp in urma am luat o decizie: sa incep un proces de terapie. Motivul principal care m-a determinat sa iau aceasta decizie atunci, era sa-mi rezolv anumite probleme (de comunicare, de relationare cu oamenii s.a.), dar mai ales, imi doream sa ma cunosc mai bine pe mine insami. Imi doream sa patrund mai mult in tainele personalitatii mele.

Imi doream sa ma autodescopar!

 

Si nu voiam doar sa ma descopar pe mine, voiam sa-i descopar si pe ceilalti. Voiam sa inteleg mai bine modul in care functionez eu pentru a intelege mai usor si modul in care functioneaza alti oameni.

Pentru ca daca te cunosti si te intelegi pe tine, vei intelege mai usor si faptele si comportamentul altor oameni. Daca nu stii multe despre tine insuti, nu vei sti nici despre ceilalti.

Cum eram eu inainte de terapie:

Obisnuiam deseori sa proiectez asupra oamenilor noi si necunoscuti care imi intrau in viata, imaginile persoanelor cunoscute care au trecut la un moment dat prin viata mea sau care se aflau inca in jurul meu (ex: parinti, frate, bunic, bunica, matusa, unchi etc.).

Altfel spus, suprapuneam personalitatea si comportamentul unui om pe care il stiam deja peste personalitatea si comportamentul unui om care era nou pentru mine (pe care il intalneam pentru prima data).

Sa-ti dau un exemplu: suprapuneam identitatea parintilor mei peste identitatea parintilor unui prieten, in conditiile in care parintii prietenului erau oameni diferiti, cu trasaturile si personalitatea lor proprie.

Si acest lucru ni se intampla frecvent in relatiile noastre de cuplu, cand pe parintii lui ii percepi ca pe parintii tai, sau cand el ii percepe pe ai tai ca fiind ai lui.

Exista si niste vorbe care se mai practica prin familii: 

“Parintii tai sunt si ai mei.”

“Tot ce am eu este si al tau, tot ce ai tu e ca si al meu.”

“Raporteaza-te la parintii mei ca si la ai tai pentru ca esti iubita/sotia mea.”

Chiar si “socrii” (parintii iubitului) iti mai spun:

“Esti ca si fiica noastra. Cum il vedem pe el asa te vedem si pe tine.”

Toate astea, din punctul meu de vedere, consolideaza si mai mult proiectiile noastre asupra parintilor partenerului.

“Nu stiu altii cum sunt” dar mie asa mi s-a intamplat.

Si odata, in relatia cu un fost iubit, pe cand eram o pereche frumoasa si unita, venise momentul sa ma prezinte parintilor sai. Odata prezentata in fata mamei si a tatalui sau luam o decizie: sa ma comport in relatia cu ei asa cum ma comportam in relatia cu parintii mei.

Asta insemna sa fiu docila, tot timpul de acord cu ei (pentru ca daca mi se intampla sa nu fiu de acord cu mama se supara pe mine), sa le fac pe plac, sa-i fac sa se simta bine si in cele din urma sa obtin aprecierile si laudele lor.

Pe acei oameni eu nu ii vedeam complet diferiti de parintii mei (asa cum erau de fapt), ci ii confundam cu parintii mei.

Si credeam ca daca o sa le fac pe plac, daca voi asculta de ei si am sa le joc in strune, acestia imi vor oferi aprecieri si laude, asa cum obisnuiau sa faca parintii mei.

Pentru ca parintii mei au fost primii care mi-au incurajat acest comportament: daca ascultam de ei si ma purtam bine, primeam laude si aprecieri. Si asa am integrat eu in mine credinta ca “daca o sa fii supusa si daca o sa le faci oamenilor pe plac, ei iti vor oferi laude si aprecieri”.

“Ce daca uneori, oamenii te mai si supara, iti mai fac rau sau pur si simplu simti sa nu fii de acord cu ei, tu nu te exprima asa cum simti pentru ca daca faci asta se vor supara.”

“Sa nu cumva sa ai curajul sa te exprimi asa cum esti pentru ca ii vei supara.  Fii asa cum vor ei sa fii, o fata cuminte, iar in felul acesta ei nu se vor supara pe tine. Dimpotriva. Te vor aprecia si te vor lauda.” – imi spuneam eu in sinea mea.

Toate astea le-am invatat in special din relatia mea cu mama pentru ca ea asa se comporta.

Si evident ca am decis ca asa cum m-am comportat in relatia cu parintii mei, asa trebuie sa ma comport cu toata lumea, pentru ca lumea va reactiona exact cum au reactionat ei. Chiar si cand esti un copil foarte mic, tu crezi de fapt ca parintii tai reprezinta lumea si asa cum inveti sa te raportezi la ei, te vei raporta si la ceilalti.

Si cum pe parintii fostului meu iubit ii percepeam ca fiind ai mei, am inceput “sa-mi joc piesa”, in speranta sigura ca asa ma voi face placuta.

Si mi-am jucat piesa… pana cand… intr-o zi… mi-am auzit niste vorbe neplacute din partea mamei sale. Nu era deloc multumita de felul in care ma comport si ma barfea la telefon cu altcineva, in conditiile in care eu facusem toate eforturile pentru ca ea sa ma vada intr-o lumina buna.

Cand am auzit-o (pentru ca intamplarea era ca eu sa o aud), am simtit imediat niste emotii de dezamagire si de suparare pe situatie.

Imi ziceam:

“Uite ma, dupa cate am facut pentru ei, dupa cate le-am acceptat, dupa cat i-am ajutat, dupa cat de buna am fost eu cu ei, de supusa si de docila… ea asa ma rasplateste? Se declara nemultumita si ma vorbeste de rau la telefon?”

“Ce am facut gresit? Sigur am facut eu ceva gresit. Eu sunt vinovata. Inseamna ca nu a fost indeajuns ceea ce am facut. Trebuia sa fac mai mult si mai bine.” 

“Poate ca daca nu i-as fi zis acel lucru atunci, sau daca as fi facut chiar tot ce imi zicea ea, nu s-ar fi intamplat asta, era multumita acum. Sigur ceva e in neregula cu mine. Problema e ca eu sunt in neregula, nu are nici o problema femeia.”

Vina era a mea pentru ca invatasem din relatia cu mama ca daca un om se supara pe tine, inseamna ca tu ai facut ceva gresit. Asadar, simteam multa dezamagire si suferinta in acele momente.

Ce am invatat dupa terapie?

Mai tarziu, in relatia de cuplu cu un alt partener, ma confruntam cu acelasi gen de situatie. Insa de data asta m-am raportat si m-am comportat diferit.

Eram din nou prezentata parintilor si familiei iubitului, dar de data aceasta decideam sa acord mai putina importanta parerii familiei lui cu privire la mine.

Invatasem, prin suferinta, de data trecuta (si nu numai, si din alte experiente avute cu oamenii) ca orice as face eu si indiferent de cum m-as comporta, daca un om alege sa fie nemultumit de mine sau sa-mi puna o eticheta (“putoare”, “avara”, “profitoare”, “hoata” etc.), o va pune oricum!! O va pune indiferent de ce as face eu.

Asa ca luam o decizie noua:  in aceasta relatie de cuplu noua, sa acord o importanta mai mica parerii familiei partenerului meu.

Cum era relatia mea cu ai lui?

Mama sa imi vorbea frumos de fiecare data, ma pupa si ma imbratisa de cate ori mergeam pe la ea, imi daruia anumite lucruri (odata mi-a daruit niste bratari), ne punea masa s.a.

De data aceasta, asupra mamei lui nu mai proiectam imaginea mamei mele. Pe mama lui o vedeam o persoana distincta cu partile ei bune si mai putin bune. De exemplu, mama nu putea sa disimuleze ca place pe cineva daca nu il/o placea, mama fostului iubit disimula foarte bine. Mama era o persoana mai realista, mama sa era o persoana mai idealista. Mama lui avea o gandire antreprenoriala, mama avea o gandire tipica angajatului.

Vazand diferentele si luand decizia ca mama sa nu era mama mea, n-am mai incercat sa ma fac placuta. La fel am decis sa fac si in cazul tatalui sau. Decideam ca acesta nu e tatal meu. Nici macar nu se aseamana.

Tatal sau era un om primitor, atent, serviabil, in preajma caruia te simteai bine. La fel ca si sotia lui, cand mergeam la el ne pregatea masa, iar daca ii ceream ajutorul la ceva, se oferea sa ni-l dea imediat.

De multe ori il intreba pe iubitul meu de mine, daca vin si eu cu el in vizita la ei, si mai toate detaliile semnalau destul de fin ca i-ar placea de mine, ca ma accepta ca iubita a fiului sau si ca are o parere buna despre mine.

Nasa fostului meu iubit, pe care am avut ocazia sa o cunosc, se purta si ea frumos.

Pana cand… intr-o zi…  aflam ca mama sa, de fapt, era de parere ca eu stau cu fiul ei pentru bani. Tatal lui era de parere ca “a fost un prost” ca a renuntat la o femeie de calitate (pentru ca iubitul meu de atunci avusese inainte de mine o relatie de 5 ani cu alta femeie) si ca a luat mai mult gunoi pe langa ce avusese el candva.

Nasa lui era de parere ca eu sunt o puturoasa, pentru ca odata, pusese ea cu nora ei masa singure (la un pranz intre rude) iar eu nu le ajutasem deloc, in conditiile in care eu ma duceam des la bucatarie ca sa le intreb cu ce sa le ajut iar ele imi raspundeau: “Cu nimic draga mea. Tu du-te la masa, stai linistita acolo ca ma descurc eu si nora mea. Oricum suntem multe. Ne incurcam una de cealalta pe aici.”

Care a fost reactia mea cand am aflat aceste pareri ce aveau legatura cu mine? Nu una foarte buna dar nici una foarte grava.

Am simtit atunci surprindere. Eram destul de impresionata deoarece nu ma asteptam ca aceste persoane sa aiba astfel de opinii despre mine. Limbajul lor nonverbal si alte detalii nu le-au tradat parerile lor sincere. Ci dimpotriva.  Gesturile, privirea, limbajul trupului si limbajul verbal semnalau ca parerile lor despre mine ar fi pozitive (mai putin gesturile nasei, de care mi-am dat seama ca e o persoana falsa foarte repede, inca din primele minute in care o cunosteam).

De data aceasta nu mai simteam dezamagire, suferinta, suparare, bulversare, si alte emotii negative ca randul trecut. 

Nu mai simteam asta pentru ca invatasem sa ma detasez. Intelesesem ca oricat de mult ai incerca sa le faci pe plac oamenilor, daca vor sa se simta nemultumiti si descurajati de tine o vor face oricum.

Din toata aceasta experienta, am invatat ca oamenii nu au o problema cu tine ci mai degraba, au o problema cu ei insisi.

De exemplu, o femeie care crede despre sine, in adancul sufletului sau, ca e o femeie puturoasa, dar incearca sa nege asta muncind cat mai mult, va vedea in tine trasatura care ei nu-i place si pe care a ingropat-o in adancul subconstientului sau, adica trasatura de femeie puturoasa, chiar daca tu poate ca nu esti nici macar pe jumatate asa. Ea va vedea in tine ceea ce respinge in ea.

Am invatat ca tatal iubitului meu era genul de persoana mai familista, careia ii placeau femeile de casa, femei la cratita, femei care se ocupa si de copii, si de sot, calca rufe, spala s.a.m.d. 

Eu nu eram genul acesta de femeie.

Eu eram o femeie libertina, careia ii placea sa imparta sarcinile cu partenerul ei, indiferent ca era treaba de gatit sau de gradinarit.

Eu adoram socializarea cu prietenii, iesirile din casa, iesirile in aer liber, plimbarile, calatoriile – eu nu eram nicidecum o “fata de casa”.

Si am invatat ca nu as fi putut sa-i indeplinesc asteptarile acestui om nicicand. Ar fi insemnat sa renunt la felul meu de a fi si la pasiunile mele, sa renunt la ce eram eu in realitate si sa adopt o imagine falsa. Am inteles ca era perfect normal sa-i placa mai mult de fosta iubita a prietenului meu. Am acceptat asta.

Mi-am zis atunci: accept ca acesti oameni nu rezoneaza cu mine pentru ca sunt diferiti. Au trasaturi, valori si principii diferite de ale mele. Voi accepta asta si facand acest lucru, nu le voi permite sa-mi faca rau. 

Iar daca ei si-au format niste pareri despre mine, nu inseamna neaparat ca acele pareri spun si adevarul.

“Puturoasa”, “Avara”, “Profitoare”, “Vagaboanda” – toate acestea, in urma terapiei si a lucrului cu mine, am invatat sa nu le mai iau atat de personal si sa nu le mai fac loc in bagajul identitatii mele, fara sa le analizez mai intai.

Am invatat sa imi pun intrebari ca: 

Eticheta “puturoasa” este a mea sau iti apartine tie? Nu cumva asta crezi tu despre tine dar vrei sa mi-o pui mie in spate?

Daca este a ta, poftim, ti-o daruiesc inapoi, eu nu sunt de acord sa o primesc la mine.

Tie ce etichete ti s-au pus? Cum ai reactionat la ele?

Sursa imagine: www.erinolivo.com

Nota Iulianei: Parerile din acest articol sunt subiective. Ele nu sunt scrise de un psihoterapeut si nu ar trebui luate drept reguli importante dupa care sa te ghidezi in viata. Acestor pareri si idei ar trebui sa le dai voie sa treaca mai intai prin filtrul gandirii tale. Apoi, daca ai ajuns la concluzia ca ele rezoneaza cu tine si sunt relevante, le poti integra in personalitatea ta.

Nota TF: Iuliana este clienta noastra care scrie. Experimentam impreuna modalitati de a face, primi si beneficia de terapie, si suntem mandre sa-i publicam reflectiile pe masura ce mintea si sufletul ei lucreaza. Deschiderea ei pentru a impartasi cu lumea franturi din propriul proces si din propria viata sunt un dar pretios pe care il admiram nespus, si va incurajam sa tratati intotdeauna acest fel de deschidere cu blandete si respect, oriunde ati intalni-o!