Mi-a venit foarte clar in minte imaginea asta dupa ultima constelatie pe care mi-am lucrat-o. Am purtat perechea mea de cand ma stiu, mi-am construit o viata intreaga in jurul ochelarilor mei orbi. Orbi nu ca sa ascunda faptul ca ochii mei nu vad, ci ca nu cumva sa vad. Sa MA vad.

Mi-am formulat intentia "Eu vreau sa ma linistesc". Am avut o perioada foarte schimbatoare de cand mi-au iesit la suprafata trairile si starile de rau la Munchen. Cand am fost foarte bine, relaxata si in contact cu mine, cand am fost agitata si nemultumita. Sa ma linistesc suna foarte rezonabil, matur, sanatos, nu?!

M-am mandrit toata viata cu faptul ca sunt calma si linistita si ca ma descurc si ca imi gestionez emotiile bine, aceste trasaturi fac parte din identitatea mea, ma recunosc in ele. Dar in rezonanta cu "linistesc" a devenit clar ca este o strategie de supravietuire, o invalidare a cum ma simteam de fapt, o autosuprimare. In sensul "lasa ca te linistesc eu!" si "i-am dat sa se linisteasca". Expresiile acestea uzuale din limba noastra nu vorbesc despre acceptarea emotiilor, satisfacerea nevoilor sau alinarea fricilor, ci sunt despre agresiune. Asta imi faceam si eu cand "ma linisteam" ca sa nu ii deranjez pe ceilalti. Nu era vorba despre linistea mea, ci linistea lor, ca sa ma placa.

Deasupra acestei experiente directe vine sa acopere si sa distorsioneze lucrurile sensul valorizat social al lui "linistit". "Un copil linistit" e minunat pentru orice parinte. E numai bine, nici agitat sa fie obositor, nici deprimat sau apatic sa fie ingrijorator. Linistit se afla in zona de aur, in partea dezirabila a unei normalitati care nu te invita sa te uiti mai de aproape, pentru ca este atat confortabila si pare atat de fireasca.

Acolo eram eu, l-am "linistit" pe "ma" pana aproape l-am omorat. I-am pus o perna pe fata sa nu se mai auda. In constelatia mea era mic, gri si apatic. "Ma" recunostea cu un fel de invidie manifestarile de furie si opozitionism copilaresc ale fratelui meu, dar nu si le permitea. Nu mi le permiteam. Gaseam solutii sa fiu cuminte si desteapta, si solutii sa fug din realitate: carti, idei, creativitate.

Eul meu este cuminte, adaptat, intelegator, empatic si tolerant cu ceilalti, destept, si linistit. Toate astea au pornit pentru mine ca strategii de supravietuire (si acum, ce surpriza, sunt psihoterapeut). Poate as fi fost desteapta sau empatica oricum, si cu siguranta imi sunt utile acum aceste "unelte", dar mi se pare atat de important sa recunosc experientele si trairile mele care le-au facut necesare, si cum s-au construit ele in viata mea, pentru ca aceste detalii "ascunse" pot influenta si acum maniera in care le folosesc in relatiile mele, si cat de sanatos ma raportez la mine si la ceilalti, si mai ales la copilul meu.

Of, copilul meu scoate din mine cu o precizie chirurgicala durerile si dinamicile vechi de agresiune si autoagresiune. Cateodata partea mea sanatoasa sta si observa socata cum imi pierd rabdarea si ma rastesc la ea, desi stiu ca o ranesc si nu rezolv nimic, si simt ca ma ranesc si pe mine, dar nu ma pot opri. Imi iese cel putin o propozitie pe tonul ala, pana sa respir, pana sa gandesc, ma simt neputincioasa si vinovata. Ea nu se fereste de mine in momentele astea, ci vine sa o iau in brate, si ma simt absolut oripilata ca am incercat sa "o linistesc" si pe ea asa cum m-am "linistit" pe mine, in loc sa fiu prezenta si sa inteleg ce se intampla ACUM.

Sa fii sanatos e un work in progress pentru toata viata. Sa fii un parinte bun la fel. Durerile si strategiile de supravietuire ies rand pe rand la suprafata si se aseaza, respir un pic si apoi vin altele, si tot asa. Cu fiecare pas sunt mai aproape de mine, si in acelasi timp e clar ca mai e atat de mult, doar nu poti sa termini ceva ce se misca incontinuu. Dar e ok, am progresat, acum imi permit sa imi dau din cand in cand jos ochelarii orbi si sa experimentez cum e sa fiu EU fara ei.