În octombrie 2022, în cadrul primei zile din conferința ”Normal Anormal” organizată de ISTT la București, Dr. Gabor Mate a vorbit despre relația părinte copil și cartea pe care a recomandat-o de multe ori în timpul prezentărilor sale ”Cum să ne păstrăm copiii aproape. De ce părinții trebuie să fie mai importanți decât prietenii” – ”Hold on to your kids Why Parents need to matter more than peers”. Nu este doar o carte de parenting, ci una pentru noi toți! Pentru noi care am fost și suntem în risc să renunțăm la părți din noi, la autenticitatea noastră pentru a avea acces la relații și la atașament. Pentru noi care suntem la rândul nostru fie adulți în căutarea unei vindecări emoționale, fie părinți sau apropiați de părinții care își cresc copiii. Una dintre ideile aparent simple și banale cu care însă am rezonat puternic este aceea că parenting-ul NU este un skill pe care părinții trebuie să îl învețe!!!

Este de fapt o relație între copil și părinți și între aceștia și comunitatea din care fac parte. Și dacă părinții nu sunt conectați emoțional cu copilul lor, acesta nu are altă variantă de supraviețuire decât să se deconecteze, pentru că nevoile emoționale ale copiilor nu sunt nevoi negociabile. Mult prea adesea în cultura noastră comportamentele copiilor (faptul că nu copil răspunde și este obraznic, sau dimpotrivă faptul că este prea cuminte și docil) sunt văzute ca fiind problema principală și asupra comportamentelor se încearcă intervenția. Sau mai există perspectiva unor diagnostice medicale, ca ADHD sau tulburarea de comportament de opoziție, care din nou patologizează copiii și nu explică ce se întâmplă cu ei în prezent sau încă din perioada intrauterină.

Care sunt cele 4 nevoi emoționale pe care părinții trebuie să le aibă în prim plan în relația cu copiii lor?

Prima nevoie vitală dezvoltării psihice și fiziologice a unui copil este cea de atașament securizant și de a avea o conexiune cu părintele. De ce avem nevoie în primul rând de atașament? Pentru că doar “conexiunea umană creează conexiuni neuronale” (Dr. Daniel Siegel, unul dintre membrii fondatori ai centrului UCLA pentru Cultură, Studii ale Creierului și Dezvoltării). “Pentru copil (aflat în copilăria mică sau mai mare), relațiile de atașament reprezintă factorii de mediu majori care influențează și determină dezvoltarea creierului în perioada de creștere. Atașamentul stabilește o relație interpersonală care ajută creierul imatur să folosească mecanismele mature ale creierului părintelui pentru a-și organiza propriile mecanisme și procese” (Dr. D. Siegel). Iar aici insight-ul cu care am plecat ascultându-l pe Gabor este acela că nu punem la îndoială iubirea pe care părintele o simte, ci să ne uităm la ceea ce primește și simte copilul că primește. Nu iubire intenționată, ci iubirea simțită de copil. Ceea ce observ în multe procese de terapie alături de clienții mei este că în relațiile de atașament au trăit de fapt deconectarea de sine și de emoțiile lor, ca să mențină atașamentul cu părinții!

Nevoia de odihnă a copilului în relația cu părinții. Copilul să nu trebuiască să-și protejeze, salveze, ușureze părinții de greutățile vieții lor. Este firesc și comun ca de fiecare dată când părinții sunt nefericiți sau împovărați de suferința lor, copiii să preia responsabilitatea binelui emoțional al părinților. Copiii simt și preiau automat grija și nefericirea părinților lor.

Copiii au nevoia emoțională de a avea libertatea de a simți toate emoțiile: furie, durere, tristețe, suferință. Gabor ne-a amintit din cartea ”Când corpul spune Nu” că reprimarea furiei ne crește riscul de a dezvolta boli autoimune. Furia ne protejează granițele și ne apară. Însă vorbim despre o furia sănătoasă care ne păzește, este conectată la ceva prezent și care odată exprimată se diminuează. Sper deosebire de furia reprimată, care este conectată la trecut și care nu se reglează atunci când este recunoscută! Gabor ne invită la un echilibru: ”Va exista durere în viața copiilor orice am face. Fără sa îi rănim intenționat! Nu fiți supărați pentru ca ei sunt supărați”!

Joacă liberă, în natură, în afara spațiilor închise și mediate de adulți! Toate animalele se joaca. De fiecare dată când aud de la un adult că nu s-a jucat în copilărie, sau că nu știe ca adult să se joace mă gândesc la această nevoie emoțională, pe care cel mai probabil nu a avut-o îndeplinită în copilărie și care este asociată cu un întreg registru de emoții reprimate.

Care sunt efectiv modalitățile prin care ne atașăm când suntem copii?

Gabor ne-a vorbit despre cum ne atașăm cu toate simțurile, despre apartenență și loialitate (tu ești al meu, eu sunt al tău), despre cum suntem la fel/ similari cu părinții, familia și neamul nostru, despre simțire (care este emoțională și presupune contact și acordare emoțională), despre a fi important și a avea o semnificație și despre a fi cunoscut și recunoscut. Noi ca adulți ar trebui sa fim conștienți de ce am pierdut în termeni de nevoi de relații, conștientizând fiecare ce ne-a lipsit din modalitățile de atașare anterioare. Așa cum o sămânță este programată să aștepte pământ, apă, soare, minerale, așa și copiii se așteaptă la atașament și toate cele 4 nevoi să fie îndeplinite. Creierul nostru se dezvolta în relații, dinainte de naștere, în perioada adulta și pe tot parcursul vieții! Biologia creierul copilului este determinata de calitatea relației de atașament cu părinții.

Neîndeplinirea acestor nevoi emoționale creează de fapt suferința. Și adesea adulții generalizează și ajung să-și formeze credințe distorsionate despre viață în general, care presupune suferință sau ajung să creadă că este permanent ceva în neregula cu sine. Este posibil să trăim frecvent un conflict între viața noastră, așa cum este ea acum și nevoile noastre emoționale neîndeplinite, încă de când eram copii. Iar deconectarea de sine este unul dintre cele mai semnificative aspecte ale traumei, despre care Gabor vorbește în toate cărțile și prezentările lui. Este o diferență între mesajul "tu nu contezi" versus mesajul "nu te iubesc". De multe ori există mesajul ”te iubesc” în relațiile de atașament dintre părinți și copii, însă vine cu multe condiții, cu multă muncă din partea copilului. Astfel că nevoile de a fi important, de a conta pentru părinte și de a nu îi prelua acestuia munca (de părinte) există acolo în interior, dar e posibil sa aibă nevoie să fie trezite de context, mai ales pentru aceia care au fost ”bine crescuți”/ parentelizati.

Care sunt cele trei mecanisme de apărare principale împotriva vulnerabilității, care au implicații serioase pentru sănătatea mintală și apar încă de la începutul vieții atunci când nevoile emoționale ale noastre ca și copii nu sunt îndeplinite?

Închidere emoțională

Detașare (retragere emoțională, nepăsare)

Disociere (care pornește de la ADHD și poate avansa până la psihoză)

Câteva sfaturi sau indicații pentru părinți pe care Gabor le-a exemplificat în timpul prelegerii sale, pornind de la întrebările și nevoile participanților la conferință?

Părinții ar fi potrivit să intervină spontan în relația cu copilul, să îi dea atenție, să se joace împreună, să se simtă bine împreună, să nu lase pe weekend conexiunea și contactul și să îi ofere copilului contact până când acesta nu mai vrea și ”îi iese pe urechi cât de mult a primit”.

Cum ne dăm seama care sunt limitele în relația cu atașament? Este nevoie să ne răspundem la întrebarea ”ale cui nevoi sunt îndeplinite? Ale mamei sau ale copiilor?” Când mamele își iubesc copiii in funcție de nevoile lor personale, nevoile copiilor nu pot fi îndeplinite și ei nu pot fi de fapt iubiți prea mult. Depinde cu alte cuvinte de unde vine nevoia de iubire și cine cum o simte.

Dacă o anumită decizie este corecta și se simte bine pentru mamă, atunci este în regulă și pentru copil (referindu-se la separare sau divorț). Nu trebuie mereu ca părinții să rămână împreună. Nu poți sa fii un părinte/mamă/ tată perfect. Copilul are nevoie să fie văzut așa cum este el, nu din prisma vinovăției tale „că nu ești sau nu ai reușit să fii un părinte perfect”. Orice comportament al copilului are un motiv suficient de bun, valid, nu e pur și ceva nebunesc. Întrebările pe care părinții și noi cei de pe margine ar trebui să le adresăm sunt: ”Ce obține copilul din asta? Ce îi aduce pe termen scurt? Ce este "în regula" cu acest comportament care NU este ”în regulă”? ”Copiii înoată în inconștientul părinților și vor prelua asupra lor traumele părinților.”

Avem nevoie cu toții să ne folosim vocile pentru a răspândi informația despre dezvoltarea creierului și importanța atașamentului.

La copii toate emoțiile sunt sănătoase, și eu nevoie de ghidare și ajutor să învețe și să interiorizeze distincția dintre emoție și comportamente. În multe familii femeile, mamele duc povara emoțională și pentru partenerii lor. Gabor oferă multe exemple în cartea lui ”Când corpul spune NU”, printre care și faptul că a crescut cu 2.5 numărul femeilor care se îmbolnăvesc de scleroză multiplă. Câteva întrebări de clarificare pentru mame/soții/partenere: ”Mama cui vrei sa fii? A copilul sau a soțului?”. Aceste răspunsuri este posibil să ducă și la conflict dar și la eliberare. Gabor îndeamnă mamele să își recunoașterea situația și contextul în care trăiesc și să învețe să ceară ajutorul. Nu suntem meniți sa fim părinți singuri. ”Cât de mult timp petreci ca persoană preocupându-te și de pentru nevoile tale? Ești conștientă de nevoile tale?”

În multe familii depresia unei femei, implică și ”depresia relației” din care face parte! Starea emoțională a unei femei corelează și cu lipsa de suport cu care trăiește și cu asumarea responsabilității pentru partea emoțională a soțului! Ca părinte poți să compensezi ”forța gravitațională a atașamentului care s-a pierdut! Fii acolo prezent și conectat și nu presupune că de la sine copilul tău rămâne al tău”! Părinții au nevoie să poată învăța de la copiii lor despre ceea ce au nevoie copiii! Procesul de individuare, prin care cineva devine cine este el însuși, are la baza relația de atașament. Natura vrea ca copiii noștri să devină autonomi. Iar socializarea se întâmplă spontan doar când avem individuarea realizată. Copiii se joacă unii cu alții, dar nu pot socializa până nu se formează ca indivizi. Gabor ne îndeamnă să punem socializarea după procesul de individuare.

Procesul adolescenților de a se forma ca indivizi nu trebuie sa fie împotriva părinților, în opoziție cu aceștia. ”Eu trebuie să fiu eu și sa decid ce vreau eu. Dacă nu știi să spui Nu, Da-ul tău nu înseamnă nimic”. Dacă părintele folosește relația pentru a disciplina copilul, folosind relația ca o amenințare de pierdere, asta produce foarte multa deconectare. Apare deseori confuzia între disciplină și pedeapsă. Ce are le origine conceptul de disciplină? Cineva care vrea să urmeze, să învețe, să îl respecte pe celălalt.

Orientarea spre grupul de egali duce la o deconectare de la emoții și de la vulnerabilitate (care este recunoscută ca un efect post traumatic). Nu e safe să fii vulnerabil în grupul de aceeași vârstă cu tine. Însă fără vulnerabilitate nu avem creștere. Gabor îi îndeamnă pe părinți să muncească să își aducă copiii înapoi! ”Înainte sa le spui ce sa facă, asigură-te ca ei îți aparțin! Ai grija de relație înainte de tot ceea ce ar trebui sa facă! Joacă-te des! Trebuie să îi seduci, sa îi ghidezi și să le arăți calea și să le oferi ceea ce grupul de egali nu le pot oferi: iubirea și dragostea necondiționata. Asigură-le nevoia de siguranță! Nu presupune ca nu mai este loc pentru tine ca părinte! Căutați sa aveți intenții, nu agende cu copiii voștri!”

Care sunt cele 5 acțiuni sau intenții prin care ne păstram copiii aproape, sau altfel spus cum să ne reapropiem de ei?:

1. Conținerea emoțională a copilului

2. Invitarea la independență

3. Prioritizarea relației cu copilul

4. Structură și restricționare atunci când este nevoie

5. Disciplinarea securizantă a copiilor cu menținerea atașamentului

Vindecarea începe cu intenția de a te vindeca! Iar pe final a rezonat mult cu mine acest mesaj: ” Este posibila vindecarea” Și eu merit asta!”