Saptamana trecuta am fost 4 zile la Munchen, la congresul de psihotrauma organizat de mentorul nostru, Franz Ruppert. Imi doream tare mult sa ajung la conferinta aceasta, inca de acum 4 ani, dar ba constructia casei, ba constructia copilului au fost prioritare, si de-abia anul acesta am ajuns pentru prima oara. A fost minunat, pana mi s-a facut rau, si apoi a redevenit incet incet minunat pe masura ce am procesat ce mi se intampla.

A fost prima mea plecare mai lunga de acasa de la nasterea fetitei noastre, am lipsit 4 zile si 4 nopti, si a fost al naibii de greu, pentru fiecare dintre noi in felul nostru.

In aceasta dimineata am iesit cu fetita mea cu gandul de a merge ca de obicei la locul de joaca de la cateva strazi distanta. Dar azi-noapte a plouat un pic, si pe strada erau melci la tot pasul. Am petrecut cam un sfert de ora cu primul melc care ne-a iesit in cale. "Hai sa mergem la leagane si la tobogan, mami!" Tot incercam eu s-o urnesc. Ea il examina concentrata si imi cerea intr-una sa ii spun cum il cheama. Dupa ce am zis "melc" prima suta de ori si am cantat "melc-melc, codobelc" de vreo 20 de ori, m-am plictisit teribil. Am incercat sa o iau de manuta si sa o fac sa mearga pur si simplu cu mine spre locul de joaca (ca si cum pentru mine am fi mers acolo). Dar ea si-a retras manuta imediat, proptita in calcaie, si mi-a aratat melcul, care era fascinant pentru ea. Am oftat: "melc." (A 101-a oara)

Uitam adesea ca o multime de lucruri care pentru noi sunt banale, cum ar fi intunericul de sub pat sau hubloul prietenos al masinii de spalat pot fi inspaimantatoare pentru copiii mici. Cand suntem mici, lumea este imensa pentru noi, iar lucrurile pe care le cunoastem, stapanim si controlam in aceasta lume sunt infime. Asa ca e firesc sa apara frica. Frica e un raspuns sanatos la atata necunoscut, si ne ajuta sa abordam cu precautie noutatile periculoase, e un mecanism intelept care tempereaza nevoia noastra imensa de explorare si ne ajuta sa digeram noul inainte sa mergem si mai departe, ca sa nu fim coplesiti.

Sunt inapoi acasa cu fetita mea de 10 zile, si inca simtim efectele plecarii mele. E mai agatata de mine, mai iritabila si cere mai multa atentie si mai multa iubire. In primele 2 zile incepea sa planga si sa ma strige daca ieseam din camera fara sa observe ea, ca sa ma duc la baie, de exemplu. Acum, desi a ramas o dupa-amiaza intreaga sa se joace cu parintii mei, si iese din nou in parc cu bona, imi cere seara sa o iau in brate "ca bebe" si vine mai des sa ne pupacim si sa ne dragalim. E de asemenea mereu la marginea frustrarii, si orice minuscula nemultumire declanseaza un tantrum mai mic sau mai mare. In plus, nu prea mai vrea sa stea pe olita si mananca mai putin ca de obicei.

Acestea sunt expresii ale dorului si ale lipsei pe care le-a simtit, si sunt perfect normale. Toti ne descarcam de stres si ne linistim ingrijorarile intr-un fel sau altul, iar copiii au o capacitate mai redusa de a se stapani si de a se canaliza constient, si le iese cum le iese.

  1. O oarecare regresie este de asteptat dupa orice perioada stresanta pentru copil,
  2. iar o regresie clara, problematica si relativ indelungata e de asteptat dupa o perioada sau un eveniment traumatizant.

Sunt proaspata mamica. Ma rog, nu chiar atat de proaspata, fiica mea are peste un an si jumatate deja. Dar eu simt ca inca nu m-am adaptat pe de-a-ntregul la aceasta schimbare de etapa, si la cum arata viata mea de cand rolul de mama si-a facut parca loc cu coatele in structura fiintei mele, pe deoparte, si in structura zilei mele, pe de alta. Dap, stiti toate lucrurile acelea pe care le facem firesc si fara sa ne gandim, pur si simplu pentru ca ne vine? De exemplu mi-e foame, deci ma duc sa mananc, imi vine sa fac pipi, deci ma duc la baie, simt nevoia sa fac un dus, deci il fac, simt nevoia sa stau putin sa-mi adun gandurile, fac exact asta? Pfff! Ce viata de lux mi se pare acum sa pot sa am imediat grija de nevoile mele fara sa inceapa nimeni sa urle de frica si frustrare! Nici nu mai indraznesc sa ma gandesc acum la mofturi, chefuri si alte preferinte.

De cand sunt parinte m-am trezit cu o avalansa de parinti la cabinet. Toate persoanele cu care lucrez ma ajuta sa pot explicita si clarifica lucrurile pe care le fac, le simt si le stiu, dar care altfel raman adesea subconstiente, implicite. Pentru asta le voi fi etern recunoscatoare clientilor mei, pentru ca ma ajuta si pe mine sa fiu un parinte mai constient si mai bun. Va multumesc!

In acest context intalnesc adesea teama parintilor ca daca vor fi blanzi, rabdatori si sensibili la nevoile copiilor lor, "nu vor mai putea trai cu ei", "li se vor urca in cap", si in general vor deveni sau ramane niste rasfatati needucati insuportabili si nu se va alege nimic de ei in viata. La noi ideea de educatie a fost indelung interpretata ca "a fi dur" sau "a-ti sti copilul de frica", si neavand nici o legatura cu partea blanda, iubitoare si suportiva, care e adesea asimilata cu "a cocolosi" copilul. Of...

"Copiii nostri nu sunt copiii NOSTRI"

Parafrazez un pic minunata poezie a lui Khalil Gibran, pentru ca vad adesea cum eu si alti parinti din jurul meu cadem in aceasta capcana, sa credem ca ai nostrii copii trebuie sa faca cum ni se pare noua ca e mai bine. Am scris deja un articol despre asta, si l-am mai continuat si in altul, in care am vorbit despre confuzia stramoseasca a educatiei de calitate cu frica de parinti.

Exista insa si cealalta fata a acestei monede, care este confuzia iubirii cu "a-i da copilului meu tot ce n-am avut EU", material, emotional, spiritual, etc.

Daca e teribil sa credem ca facem educatie cu frica, atunci merita sa stim si ca e alienant pentru copil sa simta cum parintele lui nu il vede pe el de fapt.

Psihoterapeut Bucuresti si Ploiesti

Psihoterapeut Buzau

Irina Geabot (Ghimbasanu)

0744 540 156

Email Irina


©  Terapia Functioneaza - SCPP Dancescu si Ghimbasanu. Toate drepturile rezervate.

Contact rapid