Despre povesti cu printi, printese si alte personaje

Va plac povestile?

Voi citeati sau vi se citeau povesti cand erati mici?

Eu ma gandeam azi la povestile pe care mi le spuneau matusa si mama, in perioada cand adormeam la pranz dupa ce mi se citea sau inventa ceva. Imi placeau atunci povestile care aveau mai putine incercari de trecut pentru personajul principal, printul nestiut de nimeni care razbate printre multe obstacole si greutati. Ma simteam anxioasa si tematoare ca drumul va fi prea lung, ca printul nu va ajunge inapoi, si mai ales ca ea, printesa, va avea doar rolul celei care isi asteapta printul si ramane asa... asteptand.

Asta imi amintesc eu despre cele mai multe povesti de cand eram mica.

M-am straduit azi sa gasesc in povestile copilariei mele o poveste in care mesajul era altul decat ca ea, printesa, este prea frumoasa, si prea ... multe alte lucruri (pe care eu spun ca autorul le lasa nespuse si subintelese, pentru ca mintea mea tanara si creativa sa le introduca in ecuatia povestii si eu sa ma pot identifica cu printesa). La o prima analiza, mai de suprafata – si facuta dupa criterii personale - a mai multor categorii de filme, carti, muzica si reclame, cred ca mesajul este cam acelasi cu cel al povestilor clasice de odinioara:

• cei doi sunt facuti unul pentru celalalt, se potrivesc perfect si musai e nevoie de mai multe incercari pentru ca ei sa isi dea seama ca e scris in stele sa ramana impreuna.
• dupa ce se casatoresc, magia dispare, intervine banalul si obisnuitul, si aici e partea in care ni se spune direct sau pe ocolite ca teoria e diferita de practica.

Povestea de care mi-am amitit a fost cea in care printesa pleaca de acasa dupa un conflict cu tatal, isi dovedeste calitatile, il gaseste pe print si se casatoreste. Insa finalul nu este acesta, ci faptul ca dupa ce ea si printul au hotarat sa traiasca fericiti impreuna pana la adanci batraneti, ea ii da tatalui ei ocazia de a reface relatia. Povestea se numeste “Sarea in bucate”. Cred ca sunt putine povesti clasice care sa povesteasca ceva si despre momentul de dupa petrecerea de nunta care a durat 3 zile si 3 nopti sau despre cum au sa traiasca ei fericiti pana la adanci batraneti. Si da, povestile sunt facute sa fie povesti, si magia de acolo nu ar trebui neaparat sa se potriveasca cu cea din viata normala, reala, de zi cu zi.

Dar... un studiu pe care il citau autorii unei carti care se ocupa de inteligenta romantica, spunea faptul ca pana la varsta de 8 ani avem deja trasata o harta mentala a iubirii, si, cumva, familia, apropiatii, mass media ne-au indicat directia principala legata de viitoarele relatii de cuplu in care vom intra, si ce vom face cu viata noastra emotionala. Nu cred ca lucrurile sunt chiar atat de sigure si fara cale de intoarcere. De asemenea, mai cred ca suntem responsabili pentru alegerile din viata noastra, mai mici si mai mari, si mai ales pentru decizia de a ne petrece o zi, un an sau toata viata langa un partener.

Insa, undeva pe la mijloc, se auto-invita toate amintirile si ideile, situatiile la care asistam involuntar legate de iubire si gasirea unui partener de cuplu, si care se oglindesc cumva in viata noastra actuala de cuplu. La fel cum nu intamplator, la loteria lucrurilor care ne fac placere, unii dintre noi au tras ciocolata, altii fructele (eu una prefer fructele), unii intra in relatii mai putin prietenoase cu ei insisi, altii se multumesc cu orice gasesc, unii vor fi vesnic nemultumiti, altii se declara fericiti in relatia lor si lasa loc si pentru a vedea ce inseamna pentru ei in viata lor de cuplu "pana la adanci batraneti". (Trebuie sa mentionez din nou ca nu este necesar ca lucrurile sa si ramana asa. Daca scenariul tau de viata este o tragedie, il poti schimba!)

Pentru voi ce inseamna pana la adanci batraneti alaturi de partererul de cuplu?