Ce bine ca suntem OAMENI mari!

In aceasta dimineata am iesit cu fetita mea cu gandul de a merge ca de obicei la locul de joaca de la cateva strazi distanta. Dar azi-noapte a plouat un pic, si pe strada erau melci la tot pasul. Am petrecut cam un sfert de ora cu primul melc care ne-a iesit in cale. "Hai sa mergem la leagane si la tobogan, mami!" Tot incercam eu s-o urnesc. Ea il examina concentrata si imi cerea intr-una sa ii spun cum il cheama. Dupa ce am zis "melc" prima suta de ori si am cantat "melc-melc, codobelc" de vreo 20 de ori, m-am plictisit teribil. Am incercat sa o iau de manuta si sa o fac sa mearga pur si simplu cu mine spre locul de joaca (ca si cum pentru mine am fi mers acolo). Dar ea si-a retras manuta imediat, proptita in calcaie, si mi-a aratat melcul, care era fascinant pentru ea. Am oftat: "melc." (A 101-a oara)

Marturisesc ca ma cam enervasem. Asteptarile mele erau date peste cap, desi in fond iesisem ca sa ia copilul aer si sa se simta bine, doar ca EU avusesem un anumit plan despre cum sa faca EA asta. Noroc ca indreptandu-ma de sale si privind in lungul strazii, am vazut, un metru in fata, alt melc. "Ia uite, inca un melc aici!" A venit repede sa-l vada. Si pentru ca erau nenumarati alti melci, am reusit in numai o jumatate de ora sa ajungem la locul de joaca care e la 5 min de casa. Dar ce de melci am cunoscut pe drum, si mari si mici, si ce ne-am mai dat noi cu parerea despre cine mama carui bebe melc este si care este tati!

La locul de joaca, alta surpriza. Nu a vrut nici in ruptul capului sa se dea in nimic, ci a tinut doar sa urce si sa coboare scarile toboganelor. Deja ma relaxasem de la melci, ca astazi lucrurile n-or sa mearga cum cred eu, asa ca am sustinut-o sa exerseze coborarea, si am fost mandra ca se descurca foarte bine. Pe drumul inapoi, reflectam despre cat de simplu si de clar stiu copiii cateodata ce au nevoie sa faca, ce sa exploreze, ce sa exerseze, si cat de mult le punem noi bete in roate cu ideile si asteptarile noastre. Bineinteles ca ii frustram! Bineinteles ca se simt neintelesi si neiubiti asa cum sunt ei, si bineinteles ca simt presiunea sa se rupa de nevoile si dorintele (eul) lor si sa devina ce ne dorim noi sa fie.

Ma surprinde mereu cat de disponibili sunt copiii nostri sa fie buni si sa lucreze impreuna cu noi. In jurul nostru si in familiile noastre am auzit atatea povesti despre cum "nu reuseam sa ne intelegem cu tine cand erai mic", despre "cat de incapatanata erai", si mesajul implicit ca educatia inseamna sa determinam copilul sa faca ce vor adultii. De cate mii de ori am auzit un adult spunand cu surpriza si evident eufemistic "e mic dar are asa o personalitate!!" Prin care se intelege ca cel mic e epuizant si exasperant, iar parintele e sincer uimit ca trebuie sa il trateze ca pe o persoana cu nevoi si dorinte proprii si distincte.

Bineinteles ca ai nostri copii au si ei ideile si curiozitatile si nevoile si incapatanarile lor, care pot sa ne scoata din minti atunci cand nu sunt compatibile cu nevoile si asteptarile noastre. Si ce bine atunci ca noi suntem mari si stim atat de multe:

• sa respiram si sa ne linistim singuri;
• sa ne constientizam asteptarile;
• sa verificam daca sunt rezonabile;
• sa fim flexibili;
• sa intelegem nevoile copiilor nostri;
• sa organizam satisfacerea lor intr-un fel care sa tina cont si de alte nevoi de-ale lor si de nevoile noastre;
• sa verbalizam pentru ei ceea ce simt sau au nevoie, ca sa se simta intelesi si vazuti;
• sa ii invatam pe cei mici prin exemplul nostru cum sa isi exprime nerabdarea, frustrarea, dezamagirea, parerea de rau, si cum sa poata rade chiar si la un minut dupa lacrimi.

Daca ma gandesc la cate abilitati avem noi, ca adulti, parca imi vine sa inspir adanc si sa scot pieptul in fata, ce multe putem noi sa facem! Pfii, suntem “oameni mari"! De ce atunci sa ne enervam si sa tipam cand nu se intampla exact ce vrem noi, exact cand vrem noi?! Pai cine sa ii invete mai bine rabdarea si blandetea si autoreglarea pe "OAMENII mici"?