Ce inseamna regresiile copiilor

Sunt inapoi acasa cu fetita mea de 10 zile, si inca simtim efectele plecarii mele. E mai agatata de mine, mai iritabila si cere mai multa atentie si mai multa iubire. In primele 2 zile incepea sa planga si sa ma strige daca ieseam din camera fara sa observe ea, ca sa ma duc la baie, de exemplu. Acum, desi a ramas o dupa-amiaza intreaga sa se joace cu parintii mei, si iese din nou in parc cu bona, imi cere seara sa o iau in brate "ca bebe" si vine mai des sa ne pupacim si sa ne dragalim. E de asemenea mereu la marginea frustrarii, si orice minuscula nemultumire declanseaza un tantrum mai mic sau mai mare. In plus, nu prea mai vrea sa stea pe olita si mananca mai putin ca de obicei.

Acestea sunt expresii ale dorului si ale lipsei pe care le-a simtit, si sunt perfect normale. Toti ne descarcam de stres si ne linistim ingrijorarile intr-un fel sau altul, iar copiii au o capacitate mai redusa de a se stapani si de a se canaliza constient, si le iese cum le iese.

1. O oarecare regresie este de asteptat dupa orice perioada stresanta pentru copil,
2. iar o regresie clara, problematica si relativ indelungata e de asteptat dupa o perioada sau un eveniment traumatizant.

Cand zic aici regresie ma refer la reactii care par a fi dintr-o perioada de dezvoltare anterioara, pierderea temporara a unor abilitati castigate deja, exprimarea unor nevoi sau comportamente in maniere mai infantile, etc.

Daca suntem atenti putem observa mici regresii si in urma stresurilor mai mici, o petrecere cu multi copii si prea multa stimulare, o excursie care a dat putin peste cap rutina copilului, plecarea unui parinte intr-o delegatie, etc. Atunci poate copilul va cere sa ii faceti mancarea lui preferata, sau sa va bagati in pat cu el ca sa adoarma, sau sa faceti ceva ce faceati cand era mai mic. Acestea sunt mici ajutoare pe care i le puteti da ca sa isi descarce stresul si sa se incarce cu iubire, si din disponibilitatea dvs invata ca bazaitul acela interior de stres si agitatie are un leac, se poate linisti, si ca el poate avea incredere sa identifice ce il ajuta si sa va ceara acel lucru. Nu va faceti griji ca rasfatati copilul daca ii oferiti acest suport sa se linisteasca. In timp va prinde incredere in sine si, simtindu-se sigur pe ajutorul dvs, cand si daca are nevoie, se va autoregla emotional din ce in ce mai bine si mai sanatos.

Mentionez acest sanatos pentru ca este foarte important. Sa se autoregleze emotional sanatos nu inseamna sa isi suprime sau sa isi blocheze trairile si nevoia de a le descarca, ci sa fie prezent cu ce simte, dar si cu restul realitatii din jurul lui, si sa-si moduleze treptat (pe masura ce creste) exprimarea emotiilor luand in seama si contextul in care se afla, mai ales pentru siguranta si confortul lui, si abia apoi pentru confortul celorlalti. Contextul este din ce in ce mai important pe masura ce copilul creste, incepand de la MAI DELOC, cand este bebelus, pana la DESTUL DE, cand este adolescent sau adult. Iar cand copilul nostru simte ca pentru noi el este mai important decat contextul (restul lumii), se va simti in siguranta cu noi, si se va linisti mai repede.

Exemplu clasic, tantrum in magazin:

a. cand tipam sau amenintam copilul ca sa se opreasca din plans nu ii cerem autoreglare emotionala sanatoasa, ci sa se rupa de emotiile lui, pentru ca noi nu ne simtim capabili sa le facem fata. Asta dauneaza copilului, noua, si relatiei noastre deopotriva.

b. cand luam copilul in brate si il mangaiem si ii dam voie sa planga cat are nevoie, si eventual il luam deoparte ca sa se simta el protejat, (nu pentru ca "ne face de rusine"), si ii spunem ca il intelegem de ce e suparat si ca ii este greu, el se va opri mult mai repede, atat pentru ca tensiunea lui se va descarca liber (in loc sa se incarce si cu tensiunea noastra), cat si pentru ca se va simti inteles, sustinut si iubit.

In ce priveste stresul copilului meu, eu ma bucur ca iritarea ei se canalizeaza mai degraba catre mine, care am fost cea care a frustrat-o, si nu inauntru, ca sa isi faca siesi rau. Sunt unii copii care reactioneaza asa, de la a baga in gura ceea ce stiu ca nu au voie (pamant, monede, jucarii, pantofi, etc) pana la a se da cu capul de podea sau de perete, a-si trage singuri palme sau a se imbolnavi. Ei nu isi permit sa isi manifeste frustrarea si durerea fata de parintele care i-a ranit, pentru ca au nevoie de el si au invatat din reactiile lui ca daca il supara pot sa-i piarda sustinerea, intelegerea, iubirea, disponibilitatea.

Aceasta nesiguranta in relatia cu parintele e resimtita profund de copil, e traumatizanta. El invata sa se adapteze la cerintele parintelui in loc sa isi exprime propriile nevoi si frustrari, ca sa isi asigure afectiunea de care are nevoie ca sa supravietuiasca, hrana lui emotionala. Si asa ajungem sa avem copiii cuminti si perfecti, care nu se misca din banca si fac toooot ce li se cere. Ei platesc un pret enorm pentru afectiunea si mandria parintilor lor: renunta la sine, se rup in bucati si dau la o parte tot ce nu e pe placul parintilor, pentru ca partile acelea sunt resimtite ca periculoase pentru relatia de atasament. Aceasta ruptura ajunge rapid sa fie problematica: tensiunea si emotiile reprimate se acumuleaza tot mai mult, iar nevoia de a fi vazut, recunoscut, iubit asa cum este devine tot mai dureroasa. Si vine momentul in care copilul fie explodeaza si se imbolnaveste sau manifesta comportamente nepotrivite, fie implodeaza si se deprima.

Deci cand copilul dvs manifesta clar o problema si face lucruri care nu va plac, fiti recunoscatori: este modul lui de a spune ca are nevoie de ceva de la dvs. E primul pas spre a putea vedea mai clar si regla relatia voastra pe baze ceva mai sanatoase, pentru amandoi. Iar cand observati o regresie, cautati sa intelegeti din perspectiva copilului care a fost stresul care a provocat-o, si care e nevoia lui actuala, si satisfaceti-i aceasta nevoie. Nu va temeti ca il veti tine pe loc, ci dimpotriva, aveti incredere ca asa il veti ajuta sa creasca din nou si sa fie autonom.