Ce inseamna fricile copiilor

Uitam adesea ca o multime de lucruri care pentru noi sunt banale, cum ar fi intunericul de sub pat sau hubloul prietenos al masinii de spalat pot fi inspaimantatoare pentru copiii mici. Cand suntem mici, lumea este imensa pentru noi, iar lucrurile pe care le cunoastem, stapanim si controlam in aceasta lume sunt infime. Asa ca e firesc sa apara frica. Frica e un raspuns sanatos la atata necunoscut, si ne ajuta sa abordam cu precautie noutatile periculoase, e un mecanism intelept care tempereaza nevoia noastra imensa de explorare si ne ajuta sa digeram noul inainte sa mergem si mai departe, ca sa nu fim coplesiti.

De aceea este foarte important sa nu transformam fricile firesti care apar si se linistesc pe parcursul copilariei in defecte rusinoase sau slabiciuni ale copiilor nostri. Cum facem asta? Acceptandu-le dreptul sa existe, si privindu-le ca pe informatii pretioase despre ce are nevoie sa proceseze in acest moment copilul meu.

Cand ii spunem copilului sa termine cu prostiile ca nu are de ce sa-i fie frica, de fapt il lasam singur cu fricile lui. Asta nu-l ajuta sa le depaseasca mai usor, sa invete despre lume si despre sine sau sa-si dezvolte abilitatile de a-si influenta mediul si increderea in sine, ci il blocheaza, il copleseste si il face sa se simta simultan mai dependent de noi dar respins de catre noi, ceea ce bineinteles ca ii amplifica frica. Aceeasi situatie si cu a-l eticheta drept "fricos", "slab", "prostut", sau a exprima exasperare la cate frici stupide are. Il vulnerabilizam mai tare, nu il facem mai puternic. In acel moment el nu ne cere doar informatia obiectiva "e periculos sau nu?", ci ne cere sa il ajutam sa se autoregleze emotional cu frica lui.

Fetita mea vine in fuga la mine cu fata ingrijorata si imi spune ca i-e frica, eu o iau in brate si ii spun "te apara mami". Apoi o intreb de ce anume trebuie sa o apar. Si ea imi spune: de masina de spalat (al carui hublou "seamana cu un ochi" imens, si care face niste zgomote suspecte cand merge); de o umbra de pe perete care "seamana cu un peste mare"; de un catel din vecini care urla ca lupul. Nici una dintre aceste frici nu reprezinta un pericol pentru ea, dar frica ei imi spune ca are nevoie sa se simta in siguranta si sa inteleaga ce e cu ele. Asa ca incerc sa aflu, atat cat poate sa exprime ea acum, la 2 ani jumate, de ce ii este frica de ele, si ii confirm ca o apar eu. Apoi mergem impreuna un pic mai aproape, atat cat ii este ei confortabil, si ii explic, cat de simplu pot eu, ce e cu masina de spalat, cu umbra si cu catelul care urla. Ea se mai destinde cate un pic de fiecare data, imi zambeste si vorbim despre ele sau pur si simplu isi pierde interesul si incepe sa se joace cu altceva. A mai facut un pas.

Simt ca e foarte important faptul ca ii validez frica in loc sa rad de ea, sau sa n-o bag in seama doar pentru ca pentru mine nu reprezinta un pericol. Ea inca nu stie asta, si ceea ce imi cere este sa invete despre lumea din jurul ei intr-un mod protejat, cu mine alaturi. Cand o iau in serios, e inteleasa si in siguranta, si e mai receptiva la ce ii spun, pentru ca nu e ocupata sa-si protejeze durerea de a fi respinsa de catre mine, sau sa se rupa de senzatiile si emotiile ei ca sa ma multumeasca pe mine. Asa ca reactia mea ii da voie sa isi satisfaca ambele nevoi fundamentale in acel moment: de explorare si de siguranta.

Teama parintilor este ca daca ai prea multa rabdare si disponibilitate si nu "i-o mai si tai copilului", el va ramane dependent, sau va dezvolta prea multe frici, ca sa primeasca ajutor in continuare. Este o teama a adultilor nascuta din propriile noastre fragmentari. Cand copilul nostru are prea multe frici inseamna ca nu ne simte cu adevarat disponibili, si ca fricile lui indeplinesc functia foarte necesara de a ne cere atentia si prezenta. Acestea sunt fricile ca strategii de supravietuire in relatia cu parintii, si vorbesc despre senzatia copilului ca nu are suficient suport ca sa faca fata unei lumi complexe in continua expansiune. Eu vad cu ochii meu cum rezultatul nu este ca fiica mea e mai dependenta de mine, ci dimpotriva, mai sigura pe ea, mai naturala si mai vesela, pentru ca are sustinerea mea sa simta ce simte si permisiunea si rabdarea sa poata procesa ceea ce simte, asa ca nu ramane blocata din cauza respingerii mele. Fricile se depasesc astfel mai usor, si in procesul acesta se construieste o baza solida pentru eul ei. Si putem trece la urmatoarele frici :)

Pin It

Etichete: parenting, nevoile copiilor, frica

Psihoterapeut Bucuresti si Ploiesti

Psihoterapeut Buzau

Irina Geabot (Ghimbasanu)

0744 540 156

Email Irina


©  Terapia Functioneaza - SCPP Dancescu si Ghimbasanu. Toate drepturile rezervate.

Contact rapid