Pentru mine terapia a reprezentat o renastere. Am invatat sa privesc viata altfel si mai ales, am invatat sa ma iubesc pe mine, cea autentica si sa imi accept atat calitatile cat si defectele, sa accept ca sunt om si ca esecul este o clipa si nu intreaga viata, ca perfectiunea exista doar in lumea masinariilor. In lumea umana, cea a sentimentelor, ea e de prisos.

Psihologul, fara sa ma judece sau sa ma stinghereasca, cu profesionalism, intelegere si dedicatie, mi-a deschis o noua lume in fata ochilor, o lume la inceput incerta, plina de intrebari la care nu ma gandisem vreodata, si in acelasi timp o lume in care patrundeau raze de speranta, pentru ca incepeam sa ma indoiesc de lucruri pe care pana atunci le consideram certe (poate pot sa ma uit in oglinda si sa imi placa de mine, poate pot manca intr-un restaurant fara sa ma simt stanjenita de modul in care mananc, poate ca imi pot exprima parerea si oamenii din jurul meu nu o sa ma urasca, poate pot fi eu). Si astfel a inceput lupta cu gandurile negre. Secundele in care dispareau erau extraordinare, ma simteam multumita, linistita, fericita, plina de viata, libera. Ele au devenit incet incet minute, apoi ore si spre finalul terapiei, zile.

Lipsa stimei de sine si starile de tristete, vinovatie si nesiguranta erau inainte de terapie tovarasii mei permanenti. Si acum isi mai scot capul din cutie, dar cu ajutorul tehniciilor invatate in timpul terapiei, caut sa imi dau seama de ce au aparut si ce pot face ca sa dispara. Pentru ca, in cele din urma, eu sunt stapana lor, eu decid daca ei merita sa existe sau nu. Acestea sunt cele mai importante lectii invatate in timpul terapiei, care mi-au schimbat viata la 180 de grade si datorita carora azi ma simt fericita, libera, frumoasa si puternica, capabila sa fac fata oricarei provocari.

Alexandra, 22 de ani, profesor, Ploiesti