Maid (Netflix) și fațetele violenței domestice

O miniserie pe care o puteți viziona pe Netflix mi-a atras puternic atenția, mi-a plăcut mult, m-a emoționat până la plâns, uneori m-a încărcat, alteori m-a facut să cercetez povestea din care s-a inspirat filmul și să aflu lucruri ”behind the scenes”despre povestea lui Alex, o mama tânără, care se luptă, pe scurt, să aibă grijă și să îi ofere o viață (mai bună fiicei ei), ea fiind victima violenței domestice.

Întreaga poveste este construită în jurul a două seturi opuse de personaje, împărțite după sex: pe partea masculină sunt tatăl fiicei lui Alex si bunicul copilei, tatăl ei, ambii cu probleme de dependență de acool, depresie, furie și agresivitate. Pe partea feminină este mama lui Alex, Paula (care este mama în viața reală a actriței care o interpretează pe Alex), un om care suferă de tulburare bipolară și are și valențe de tulburare de personalitate narcisică (care este o povară enormă pentru Alex), alături de două femei care o sprijină, fiecare în felul ei: managerul unui adăpost împotriva violenței domestice și una dintre clientele ei, avocată, o persoană rănită și lipsită de empatie (la început), în a cărui casă Alex începe să fie menajeră.

Ce o să descoperiți în film?

• Formele violenței domestice sunt mult mai multe decât agresiunea fizică. Abuzurile emoționale, psihologice (controlul excesiv, dominarea și intimidarea prin insulte, jigniri, amenințări repetate, sau „nu ești bun/ă de nimic”) care poate nu se observă ușor din afara familiei sau relației unde acestea se întâmplă sunt forme ale violenței domestice.
• Unii dintre membrii familiei, și în film, și în realitate, ascund, minimizează sau chiar neagă abuzul emotional (tatăl lui Alex).
• Uneori abuzurile emoționale sunt mascate de o grijă pentru celălalt, o grija excesivă în care dreptul la intimitate și autonomie nu este respectat (un partener controlează viața celuilalt partener controlându-i telefonul, adresa de mail, resursele financiare și fiind implicat în alegerile de fiecare zi ale celuilalt partener).
• În unele relații gelozia este o formă de agresiune, care se poate transforma în control și îngrădire a vieții celuilalt partener.
• Sunt multe relații în care un partener își îndreaptă furia și agresivitatea către obiectele din jur și atunci sparg, lovesc lucruri și se înfurie constant.
• Există un cerc și o dinamică victimă-agresor în orice caz de violență domestică. Există o formă de respingere și suferință pe care fiecare partener rănit ”o aplică” inconștient celuilalt partener, și victima se transformă la un moment dat în agresor și cercul de reia la nesfârșit.
• Există și o componentă trans-generațională, în sensul că și mama ei fusese victima abuzurilor tatălui ei. Iar fiica ei, martoră la unele abuzuri dintre părinții ei cu siguranță este părtașă și poate se identifică cu o bucată din suferința mamei ei.
• Atunci când copiii trăiesc într-o familie violentă majoritatea nevoilor lor emoționale și de autonomie și siguranță nu au cum să fie îndeplinite. Părinții lor nu au ei înșiși reurse pentru a combate violența și pentru a își „iubi” în mod sănătos copiii (am observat cum tatăl fetiței lui Alex își iubește cât de mult poate copilul, însă destul de asemănător cu modul în care el a fost iubit). Iar aceste lipsuri emoționale vor contribui la dificultați ale copiilor atât în relațiile pe care le vor avea, dar și de învățare și de relaționare cu ei înșiși. Iar aceste dificultăți de relaționare ale copiilor care trăiesc în familii violente se vor proiecta în toate alegerile pe care le vor face, în modul cum se vor apropia de prietenii lor, și de viitorii lor parteneri, și la rândul lor chiar și cu proprii copiii.

Există o ieșire din cercul victimă agresor? Cum și când se întâmplă? Ce presupune?

Ceea ce filmul surprinde cu delicatețe sunt toate momentele de care Alex are nevoie pentru a își accepta și recunoaște poziția de victimă.

Cu alte cuvinte, ieșirea înseamnă ca persona care a fost prima dată victimă să recunoască și să accepte că a fost victima unui abuz. A fi în postura de victimă implică pentru Alex să se întoarcă pentru a doua oară la adăpostul pentru victimele violenței domestice (una din celelalte exemple din film, vorbește fix așa cum se întâmplă mai degrabă în realitate, de faptul că o femeie din centru că a avut nevoie să plece de 7 ori din relația abuzivă, până să plece definitiv).

Iar pentru noi toți ceilalți înseamnă să putem accepta că violența și abuzul nu au venit de la persoane din exterior, rău intenționate, ci de la o persoană apropiată, care ar fi trebuit să o iubească și să-i poarte de grijă persoanei abuzate. Și aste ne pune față în față cu mecanismul negării, micirii sau chiar normalizării abuzului și cu dificultatea pe care o avem de a empatiza și crede suferința unei persoane care este într-o relație cu o persoană abuzivă. Am observat că din ce în ce mai mult vorbim despre ”relații abuzive”, de parcă nu ar fi vorba de parteneri care sunt abuzivi, și care în forme subtile contaminează și relația. Aș zice că până la relații abusive ne confruntăm de fapt cu parteneri traumatizați, răniți, care ajung să fie abuzivi cu noi și astfel și relația ajunge abuzivă.

Și tocmai de aceea pentru victimele violenței domestice este atât de dificil să rupă tăcerea și să caute ajutor. Si uneori ajutorul nu există sau este foarte puțin accesibil.

Iar a ieși din rolul de victimă înseamnă a căuta ajutor și sprijin în afara relației în care s-a petrecut abuzul. Orice ar însemna asta. Uneori ajutor vine sub forma unor factori de protecție pe care îi cauți, până îi găsești, ca un soi de vestă antiglonț care te poate proteja atunci când vei fi în cea mai vulnerabilă poziție.

Am descoprit în film și factorii de protecție pe care îi caut uneori cu lumânarea în viețile clienților mei:

• în film este vorba despre o femeie, tânără, frumoasă, cu resurse și inteligență, atât emoțională, cât și mentală (oare cum ar fi fost pentru ea dacă era o femeie de culoare, sau de etnie romă?)
• nivelul de protecție al serviciilor sociale, chiar daca pline de birocrație si probleme, totuși există și sunt niște măsuri de partea ei, atâta timp cât ea continua lupta și știe ce vrea.
• întâlnește oameni care o sprijină
• cu ajutorul unei necunoscute face o incursiune în lumea emoțiilor ei și descoperă că poate să fie și furioasă, pe lângă depresivă sau speriată.
• participă în cadrul asociației la un grup de terapie și inițiază un exercițiu care catalizează practic desprinderea ei, în timp ce muncește mult, constant, în fiecare zi pentru independența ei financiară.
• îți redescoperă o parte din ea: scrisul! Și se apucă să scrie și prin scris pare că îți găsește drumul spre eliberare și pe sine însăși.

Finalul este foarte foarte emoționant. Are de-a face cu speranța și încrederea și reziliența oamenilor, acea rezistență internă și posibilitate de revenire, pe care o descoperă în interiorul lor oamenii atunci când trec prin ”războaie și traume”, uneori fix la ei acasă.

În acelasi timp personajul din film arată că avem nevoie de conexiuni suficient de profunde și de autentice ca sa fim noi înșine și să ne dezvoltăm și să ne creștem aripile. Cuvintele lui Allice Miller ”Adevărata autonomie este precedată de experiența de a fi dependent”, în cartea ”Drama copilului dotat” se potrivesc de minune și cu traseul de viață al lui Alex. Astfel spus, avem nevoie să ne vindecăm, să ne rezolvăm problemele și să facem ordine într-o grămadă de aspecte ale vieții noastre, pe cont propriu, DAR să nu fim singuri. Și când am fost ” ca și când am fost singuri” la începutul vieții și ne-a lipsit siguranța, stabilitatea și iubirea așezată a părinților noștri tot la această nevoie de a fi dependenți, susținuți, ajutați trebuie să ne întoarcem. Și știu că nu toate poveștile se încheie așa cum se încheie Maid, însă chiar aveam mare nevoie în perioada aceasta de o briză, o adiere de speranță și încredere în oameni: oricând ne putem ”redescoperi”, putem să ne trezim și să învățăm și să avem cu adevărat grijă de noi!