39 de ani și primele fire de păr alb

Scriu pentru că vreau să îmi aduc aminte de mine la 39 de ani și să marchez un alt moment important din relația cu mine însămi.

Și să aduc o mulțumire celor care mi-au trimis printr-o urare, cu mai multe sau mai puține cuvinte (poate la fel ca în metoda intenției) tot Binele, Bunul, Frumosul și Sănătosul atât de necesare la orice vârstă. Și sper ca tot ceea ce mi-ați transmis mie să facă parte și din urarea cu care v-ați îmbrățișa pe voi înșivă, de ziua voastră. Dar știu cum e să fii mai înțelegător, mai empatic, mai Acolo pentru celălalt decât pentru tine. De fapt, este parte din procesul de însănătoșire psihică să nu mai funcționezi în această dualitate și să fii cu tine așa cum ești cu prietenul tău bun. 

Una dintre cele mai faine urări pe care le-am primit anul acesta, a fost de la o fostă clientă care mi-a transmis să am parte de toată liniștea, bucuria și echilibrul pe care mulți dintre clienții mei au ajuns (ajutați de mine) să le aibă. Ce bine mi-a sunat! Să am și eu parte de ceea ce susțin, cresc și ghidez în clienții mei!

Odată cu vârsta și experiența am simțit multe momente de liniște, bucurie și echilibru în viața mea. În fiecare zi este și despre asta. Și apoi în alte momente simt că este despre neliniște, lipsă de energie și dezechilibru emoțional. Și psihologii sunt oameni și mai ales sunt oameni (sau eu m-aș aștepta să fie) conștienți de efectele traumelor pe care le-au suferit. Însă a știi, a cunoaște, a înțelege nu reprezintă decât un prim pas din procesul de recuperare a liniștii, bucuriei și echilibrului emoțional. Dacă asta ar fi fost suficient, anii de formare academică, cei 3 ani sau 5 ani ar fi transformat pe toți oamenii care studiază psihologia și funcționarea sănătoasă psihic în niște Zei...or zeii trăiesc în mituri și povești, iar când coboară pe pământ sunt de fapt doar muritori, cu frici, emoții și dureri.

Care sunt ceilalți pași?

Fie că s-au întâmplat în timpul procesului meu de terapie personală pe care îl urmez de ani de zile, fie în grupurile de lucru cu metoda intenției în care sunt client, fie în Compassionate Inquiry (formarea pe care am început-o anul acesta în februarie), fie în experiențele de zi cu zi, toate au însemnat de fapt contactul cu emoțiile, corpul și trăirile mele cele mai profunde și relaționarea cu ceilalți.

Astfel o preocupare căreia i-am făcut loc în ultimul an a fost aceea de a avea grijă și atenție față de corpul meu. Am descoperit primele 6 fire de păr alb (mă ajută și șatenul meu natural, prin care, obiectiv vorbind, nu se prea văd firele albe), pe care le-am numărat și smuls. După aceste 6 fire m-am oprit. Stați liniștiți, nu a fost un gest de auto-agresiune sau vreo manifestare a tricotilomaniei (o afecțiune psihică obsesivă gravă, care indică probleme consistente emoționale și se manifestă prin imposibilitatea unei persoane de a se regla și a nu-și mai smulge parul din scalp). Le-am smuls cu cea mai mare curiozitate și delicatețe. Arătau diferit față de celelalte fire ale mele și parcă nu-mi venea să cred că le am.

Corpul meu știe și simte că are 39 de ani (sau cel puțin că nu mai e ca la 30 sau 20 de ani). Firele albe,  așa puține cum sunt, anunță o trecere și poate o formă de maturizare. Durerile de spate, de mijloc și de genunchi semnalează o nevoie de mișcare, de grijă și protecție și o sferă limitată a puterii fizice. Mulți ani sănătatea fizică a fost pentru mine un „aparent factor de protecție”: eu nu sufeream de nimic fizic, nu mă (prea) îmbolnăveam și mă mândream cu o  putere infinită a corpului meu. Acum simt că este limitată și corpul meu începe să dea semne de schimbare. Și asta se simte atât de bine! Dacă simt tot ce simt începând cu partea fizică, înseamnă că sunt prezentă, sunt conectată, sunt vie și nu trăiesc de la mansardă, cu iluzia că corpul meu poate orice.

Mintea mea, de pe altă parte, e mai liniștită cu tot ce vine ca oricând. Sau a înțeles și acceptat că există triggeri și surse externe care nu pot fi controlate și o să mă simt neliniștită. Diferența majoră față de acum câțiva ani? Știu că trece. Toate neliniștile vin, poposesc și trec. Zic mult DA la o grămadă de chestii, începând cu condusul mașinii în București sau în afara țării, merg singură în diverse locuri, stau cu gândurile mele, scriu și-mi public gândurile, mă uit la mine în oglindă, des și cu (mai) multă înțelegere și compasiune. Numai că se întâmplă zilnic și de fapt nu este niciodată de ajuns. În fiecare zi o iau de capăt și mă simt ok cu asta.

Și pe măsură ce DA-ul meu s-a dezvoltat, NU-ul a căpătat un alt contur. Timid la început, cu glas puternic în ultimul an. Nu la anumite cursuri și formări, Nu la oboseală și alergat în toate direcțiile. Nu la a sta ascunsă și a nu-mi spune părerea. Nu la făcut la fel ca până acum, așteptând alte rezultate. Am început să am mai multe păreri în viața personală decât oricând. Idei și aripi deschise, frici și temeri. Cred că și teama a explodat odată cu DA-ul la provocări și NU-ul la ne-dorit și ne-vrut. Dar ce ar fi zborul fără bătăi de inimă, puls crescut și o voce împăciuitoare și acceptantă cu toate emoțiile si trăirile?

Relațiile mele, acum la 39 de ani și câteva zile suferă modificări. Suferă e un mod de zice, dar și o realitate. Plâng, mă cert, sunt furioasă, uneori înjur, evit (mult mai puțin) anumite confruntări și răspund la mesaje și la triggeri cu o mică întârziere. Aș putea spune că nu mai iau foc instant in interior, nu mai simt că fac implozie sau dacă ceva mă atinge îmi iau niște timp de digerat. Scriu, vorbesc, plâng și stau cu ce simt. Și în loc să-mi țin o predică, îmi las lacrimile să curgă și mai vedem și mâine ce am nevoie.

Nevoile emoționale au devenit busolă și reper. Iar trăirile din corp un indicator fin și întotdeauna prezent legat de cum mă simt și ce am nevoie. Anul acesta de ziua mea am avut nevoie să stau și să mă scot la un pahar de vorbă. ”A ieșit cu cântec”. Mai puțin decât voiam și anticipasem și mai mult decât speram. Pentru că de fiecare dată, dar de fiecare dată observ că drumul de întoarcere acasă, în corpul meu și în ființa mea, e mai ușor și mai lin.

Apoi m-am dus la un concert PINK în Varșovia, parte dintr-o excursie care sper că va deveni tradiție, nelipsită din fiecare an ce va veni. O excursie cu un grup de necunoscuți, o mână de oameni care se adună în jurul unui ghid care organizează excursii în locuri unde eu nu aș ajunge pe cont propriu. Anul aceasta a fost Polonia, Cracovia, Vașovia, Lodz și Wroclaw, plus o excursie de o zi la Auschwitz și salina Wieliczka (despre cum a fost această călătorie într-un articol viitor).

Mă gândesc des la una dintre ideile mele preferate din teoria lui Jung: „Nu ajungem la iluminare imaginându-ne figuri de lumină, ci conştientizându-ne obscurul interior. Cine priveşte în afară visează, cine priveşte înăuntru se trezeşte”.  Și apoi cred ca indiferent de calea pe care o apucăm spre liniște, bucurie și echilibru emoțional în viața noastră, e bine să știm că lumina luminează tot, nu numai lucrurile pe care vrem să le vedem. Inevitabil vom simți și întunericul și deranjul care sălășluiesc în noi. Și este în regulă. Ar fi o tragedie să nu descoperim și aceste părți din noi, ascunse și bine protejate de tot soiul de mecanisme de apărare. Alături de ele cred să există acest mod intern de a fi cu liniște, bucurie și echilibru în timp ce avionul/corabia/Eul nostru trece prin furtună, vremea rea și apoi vreme bună. Poate o fi reziliență, perseverență, încredere, optimism (sper eu sănătos), dar eu cred și știu că noi toți avem o parte sănătoasă, plină de vitalitate, încredere și ”playfulness” (”jucăușă”), gata să se sărbătorească și să se arate acum așa cum este!