From Oslo, with Love - Amintiri de la Conferinta IOPT, 2023

De-a lungul experienței mele profesionale, din ultimii 20 de ani am fost la multe conferințe și prezentări, unele au rămas mai vii în memorie, altele s-au estompat firesc în timp. Ce mi-am propus de fiecare dată? Să învăț din întâlnirea și energia fiecărui om care vrea să-mi spună ceva! La Oslo, în septembrie 2023 cred că am învățat și integrat cât pentru toate experiențele când îmi era greu să stau, să fiu prezentă, când mintea mea alerga după altceva și eu după ea, cu degetul arătător ridicat, criticând fuga și implorând atenția să stea cu mine și să învețe ceva!

Da, recunosc: am fost la multe evenimente profesionale la care îmi era greu să rămân atentă și era un chin interior să stau pe acel scaun.

Multe s-au schimbat cu mine în interior, pe drumul meu de „împlinire” ca psihoterapeut, începând cu atenția, prezența și anxietatea din mintea mea, care nu mai urlă a ”stână fără câini”. La ultima conferința pe tema Identity Oriented Psychotrauma Theory  am fost EU la cârma atenției, prezenței și ușoarei anxietăți care mă cuprinde de fiecare dată când sunt într-un grup mare de oameni.

M-am revăzut cu mentorii mei, cu Franz, Vivian și Martha, oamenii ale căror idei, teorii și energii le port cu mine în fiecare ședință de terapie. Nici nu cred că își pot imagina de câte ori pe zi, mintea mea îi pomenește și se gândește la tot ce am învățat de la ei.

M-am reconectat cu colegi de profesie și sunt parte din grupul din România care lucrează cu teoria psihotraumei orientate pe identitate.

Am făcut poze și ne-am așezat unii altora amintiri și repere în banca memoriei, ca să ne fie mai ușor să ne amintim de Conferința IOPT din Oslo.

M-au ”bântuit” de atunci încoace idei care se plămădesc cu răbdare și înțelegeri fine, despre unele aspecte ale traumei de iubire, cum ar fi faptul că ”To love is to love with No thoughts for the Loving and this is the Essence for the trauma of love!” / ”A iubi înseamnă a iubi fără gânduri pentru cel pe care îl iubești și asta este esența traumei de iubire”, idee pe care Vivian a prezentat-o în discursul ei. Greu să o traduc în română și delicat să o explic pe de-antregul. Este despre a fi văzut, auzit, dorit, iubit fără condiții și opreliști, ceva deopotrivă necesar și de dorit în creșterea oricărei ființe. Și dacă tu părintele meu NU ai avut încredere în mine cât să mă vezi pe mine, cum aș putea ca eu sa mă încred în mine și să mă văd pe mine?

Însă ”mama” tuturor traumelor, așa cum o numește Franz Ruppert, este trauma de a nu fi vrut (unde noi nu putem face nimic) și aceasta este trauma de identitate. Pe când în trauma de iubire, poate mai e ceva ce putem face ca să fim iubiți. Și de aici o varietate de strategii de supraviețuire, de compensare care să ne asigure iubirea și să ne mențină un anumit tip de contact cu părintele, figura noastră de atașament. Cu alte cuvinte e mai ”la îndemână” să ne gândim ca am putea face pe cineva sa ne iubească, decât să ne dorească!

Și oricum noi, toți avem un impuls al vieții și vrem să trăim, să fim, să devenim și în același timp trebuie să ne supunem voinței mamei, cu care fuzionăm în perioada intrauterină. Uterul este atât casa bebelușului, cât și a mamei!

Tot Vivian ne-a surprins cu poza începutului nostru în viața, din momentul concepției, care arată ca o explozie de culoare și vitalitate! O celebrare a vieții și a inocenței! Și cum am putea sărbători și momentul concepției noastre, nu doar cel al nașterii noastre (nu e prima dată când aud ideea asta, numai că de data asta a și rămas cu mine ca intenție).

Trăim astfel un conflict între atașament și autenticitate, care își are originea în însăși perioada noastră de viață intrauterina!

Psihicul nostru există de la bun început și are capacitatea de a se rupe, de a se disocia în apărarea și în sprijinul nostru. Astfel ruptura devine plata pe care trebuie sa o plătim ca să ne apărăm de mediu sau chiar de mama, pentru că nu toți copiii sub doriți de mamele lor. Disocierea, numele pe care ruptura l-a primit în literatura de specialitate, înseamnă continuarea vieții fără anumite bucăți din noi. Trăirile cheie în traumatizare sunt neputința, frica intensă și vulnerabilitatea fără protecție.

Și așa cum vorbim despre hormonii atașamentului, Vivian ne întreabă și se întreabă despre hormonii agresiunii, urii. Cum ajungem să cunoaștem ura și agresiunea și să trăim într-o lume în care (prea) mulți oameni răniți rănesc alți oameni?

Atât Franz, cât și Vivian ne spun clar și ferm: dacă mama își urăște/ nu-și dorește copilul, atunci ura /lipsa de conectare devine tipul de conexiune mama - copil.

Unde este astfel agresorul în aceasta dinamică, pe care o putem observa aproape în fiecare proces de Iopt, folosind metoda constelației intenției? Agresorul este în interiorul fiecăruia, pentru că ne purtam cu noi așa cum s-a purtat mama cu noi. Primul loc al agresorului este în psihicul nostru!

Self hatred, ura de sine se referă adesea la adictii și comportamente care ne fac rău. Care sunt simptomele urii sine? Nu am grijă de mine și nu mă iau în serios. Și dacă nu sunt atent la ce se întâmplă cu mine în corp și asta poate fi o forma de auto agresiune.

Ce înseamnă ”Love again”? Sau cum arată vindecarea?

Formula de bază este următoarea: ”și eu sunt traumatizat și iau asta în serios!”

Cel mai mare act de auto iubire este să îmi iau dificultățile, blocajele, suferințele în serios! Și doar o persoană interesată și centrată pe sine, poate fi o persoana sănătoasă în societate!

Ne uitam în interior la început, ca să avem apoi un Eu sănătos care să se uite în exterior!

Și pe măsura vulnerabilității noastre, care la naștere este foarte mare, puterea vieții și scânteia din noi, prezente încă de la concepție, sunt și ele acolo! Și resursele! Și capacitățile! Și puterile! Și super-puterile! Și forța noastră vitală!

Fie că ea este reprezentată din iubire, conexiune, atașament, compasiune, furie, dreptate, sens, ajutor și orice vreți să răspundeți la întrebarea: ce mă mână pe mine și încotro?