Despre Tabara Dorului, pierdere si vindecare

Am participat la sfarsitul lunii august la Tabara Dorului, impreuna cu Asociata Exista Viata dupa Doliu (http://www.existaviatadupadoliu.ro/) si colega mea Iulia din Cluj, si acest articol este despre o parte din experienta mea de acolo, ce a insemnat pentru mine si ce as vrea sa transmit mai departe. Fiecare caz nou in cabinet si fiecare sedinta de terapie si interactiune (ca cea din Tabara Dorului) reprezinta o provocare: sa transmit mai departe ceva din cunostintele si teoriile, metodele si tehnicile care stiu ca pot ajuta oamenii sa isi vindece ranile sufletului. Dar mai e o provocare, pe care aceasta tabara mi-a oferit-o: aceea de a putea spune pe viitor, celor cu care voi face terapie si care imi vor cere ajutorul, despre alti oameni (adulti si copii) cu care cu care am lucrat si care au PUTUT sa faca ceva, astfel incat suferinta lor sa se diminueze.

Criteriul important de selectie, pe care l-au indeplinit participantii din Tabara Dorului, este poate unul dintre cele mai tabu subiecte de discutie, chiar si intre prieteni si cunoscuti: pierderea sotului/ sotiei, respectiv a tatalui/ mamei. Si este poate o doza de normalitate in a privi mai mult viata, decat moartea. Insa viata si moartea fac parte din noi si din drumul nostru si avem nevoie, la momentul potrivit sa ne ocupam si de nastere/viata (cum sa traim din plin si sa intampinam nasterea unui membru nou in famila noastra) si de moarte (procesarea si acceptarea mortii unei persoane dragi, cu care am avut un atasament puternic).

Si daca o persoana avea o puternica legatura de atasament cu persoana care a murit, este posibil ca acea pierdere sa aiba un efect traumatic. Si tocmai pentru ca traim intr-o societate, care este la inceputul procesului de constientizare al efectelor traumatice ale unei pierderi, cei din jurul persoanei indoliate (avand intentii bune si simtindu-se poate speriati, ca nu vor spune ce trebuie, sau ca nu vor sti ce sa spuna ) vor dori poate sa evite discutia despre moartea persoanei dragi si implicit sa evite sa provoace durere, amintind de pierderea suferita. Insa durerea si suferinta sunt prezente oricum in sufletul si mintea si multe momente din viata celui/celei care a pierdut pe cineva drag. A nu oferi un spatiu si un timp pentru recunoasterea prezentei durerii reprezinta o falsa rezolvare a suferintei si o strategie de supravietuire, care in timp poate contribui la alte probleme si dezechilibre emotionale.

Pornind de la aceasta perspectiva, ne-am dorit pentru aceasta Tabara sa oferim participantilor un timp si un spatiu sigur pentru recunoasterea fata de sine si fata de ceilalti a durerii sufletesti pe care moartea persoanei dragi a lasat-o in viata lor. In spatele exercitiilor si activitatilor pe care le-am propus, a fost si credinta noastra, bazata pe experienta si stiinta, ca a trece sanatos prin doliu inseamna si sa gasesti un loc si persoanele potrivite care sa iti permita sa dai frau liber durerii si lacrimilor. De asemenea, a tine doliu inseamna si sa poti sa te eliberezi de poveri si greutati sufletesti si sa iti iei ramas bun. Iar Prof dr. Franz Ruppert, specializat in domeniul psihotraumatologiei , spune ca „un an de doliu intens economiseste o viata plina de tristete cronica” (Franz Ruppert, „Trauma, atasament, constelatii familiale. Psihoterapia traumei”, ed Trei, 2012).

Astfel ca am avut in Tabara timp si spatiu pentru a reprezenta ceea ce defineste familia de acum pentru fiecare participant, pentru a scrie si a desena mesaje catre parintele care a murit, a descoperi resurse si calitati (atat adultii, cat si copiii si adolescentii), a face activitati sportive si a incerca in relatia cu corpul lucruri complet noi, a construi ceva impreuna, a vorbi si a se auzi fiecare voce, plina de emotii si de resurse. Au fost 4 zile de cunoastere si recunoastere unii fata de ceilalti a faptului ca descarcarea emotionala ajuta sufletul sa se elibereze si este nevoie de mult curaj ca un copil de pana in 10 ani, sau un adolescent de 15-16 ani, sau un adult de peste 50 de ani sa dezvaluie fata de alti oameni emotiile si gandurile sale cele mai intime.

Experienta alaturi de toti cei care au participat la acesta tabara a aratat inca o data, ca „trecutul nu poate fi nici schimbat, nici anulat, ca el trebuie cunoscut si acceptat emotional” (Franz Ruppert, „Trauma, atasament, constelatii familiale. Psihoterapia traumei”, ed Trei, 2012). Ca indiferent cat de dureroasa si grea ar fi fost pierderea tatalui sau a mamei si a sotului/sotiei, fiecare persoana care a suferit o pierdere poate sa faca ceva pentru a obtine un minim de bine la capitolul sanatate emotionala si astfel procesul vindecarii poate sa inceapa.

Inainte sa merg in Tabara, intr-o mica prezentare despre mine am scris si urmatoarea idee:

„Cred in potentialul fiecaruia dintre noi, indiferent de varsta, de a vindeca si a ne debloca resursele interioare pentru a ne continua viata, pentru ca DA! Exista viata dupa doliu!”. Acum STIU ca Exista Viata Dupa Doliu, atunci cand ne recunoastem durerea si trauma produse in sufletul nostru de pierderea cuiva drag, cand ne exprimam si ventilam emotiile si amintirile, cand ne dezvoltam un VREAU si o vointa sanatoase si pline de forta, cand incepem sa ne reconstruim realitatea si identitatea, fara persoana pe care am pierdut-o, cand ne stimulam bucuria si sanatatea, grija si compasiunea pentru noi insine. Si este normal ca toate acestea sa fie parte dintr-un proces si sa dureze, si asta inseamna sa fim si sa ne traim viata!