Posesiile din viata noastra

Imi amintesc cum am invatat in primii ani de scoala limba engleza si apoi franceza, si apoi italiana, si cat de multa importanta dadeau profesorii mei de atunci, verbelor “ A FI” si a “A AVEA”. Multe lectii incepeau si se terminau cu conjugarea verbelor, si poate nu intamplator conjugarile verbelor “A fi” si “A avea” erau parca o forma de salut intre noi elevii si ei profesorii, fara de care nu vorbeam parca aceeasi limba.

Pornind de la amintirea asta despre verbul “a avea” – ca fiind un verb de prim rang pt orice limba - am observat mai departe cum in zilele noastra “a avea” este mult mai des folosit si intalnit decat “a fi” (fara a spune ca asta e de bine, sau de rau; asta este ceea ce am observat eu).

Astfel intr-o discutie obisnuita cu un fost coleg de liceu, sau cu un actual coleg de munca, sau cunostinta indepartata de la vechiul loc de munca al mamei, rasare si verbul “a avea”: eu am un serviciu in X loc, eu am o casa sau eu nu am unde sta si locuiesc cu ai mei, eu am facut X facultate si am X job, eu am o sotie/sot si X copii. Mai rar am auzit sau am participiat la discutii obisnuite unde unul dintre participanti sa ii spuna celuilalti “eu sunt” de exemplu un om rabdator, dar uneori imi ies din fire, sau “eu sunt” intr-o anumit moment al vietii mele.

Acum scriu acest articol nu pentru a milita pentru verbul “a fi” in loc de “a avea”, sau invers, sau pentru a gasi motivatii pentru care se intampla asta. As vrea insa sa transmit una din observatiile mele legate de “a avea”. Pe cat de normal si obisnuit este sa spunem ca avem o casa, o masina cu multi cai atasati, mai multe genti si perechi de pantofi, pe atat de intalnit este sa vorbim si despre sotul “meu”, iubita “mea”, partenerul “meu”. Pronumele posesiv al meu/a mea pe care eu l-am asociat intotdeauna cu verbul “a avea” este astfel uneori asociat cu persoane pe care nicicum, niciunde, nu le-am fi putut achizitiona, si pe care sa le putem “baga in service” sau returna in caz de un conflict, nemultumire, sau functionare defectuoasa.

Persoanele din viata noastra pe care le iubim, uram, adoram sau alte emotii pe care le-am putea simti in relatie cu ele, nu vin cu o factura proforma si o semnatura de primire. Ele au ales sa intre intr-o relatie cu noi, au ales sa rupa acea relatie, au ales sa ne sprijine sau sa ne faca zilele mai grele si mohorate. Si faptul ca este vorba de o alegere la mijloc intre un partener si celalalt, nu ii da dreptul nici unuia dintre ei de posesie asupra celuilalt.

Limbajul obisnuit nu ne ajuta intr-adevar sa facem diferenta intre ceasul meu si partenerul meu de cuplu. Nu suna parca natural urechilor noastre sa il prezentam cuiva pe cel de langa noi ca persoana care a ales sa fie partenerul/ sotul/ iubitul nostru sau sotia/ iubita noastra. Si totusi responsabilitatea pentru existenta unei relatii de orice natura este in mod egal distribuita intre cei doi din relatia respectiva. Nu avem garantii ca cel pe care l-am ales ne va alege peste 1 an, peste 10 ani tot pe noi, sau ca noi la randul nostru il vom alege pe celalalt chiar si maine.

Am simtit intr-o discutie cu o persoana oarecare, din modul cum care povestea despre “sotul meu” ca el era intr-adevar al ei, si nu avea vreun dubiu ca odata cu certificatul de casatorie el era in posesia ei. M-am intrebat atunci unde e acel spiridus al gandului ca omul de langa noi este langa noi azi, nu se stie ce o sa vrea sa faca maine, si ca nu avem garantii pentru ce urmeaza in relatie cu el? Cu oamenii din viata noastra nu se stie niciodata ce va urma, dar eu zic sigur ca nu sunt ai nostri cu acte in regula... voi ce ziceti?