Nu mai "lupta" cu anxietatea si depresia!

Nu am facut inca o statistica, dar estimez ca in jur de trei sferturi dintre clientii care imi solicita sustinerea exprima la prima intalnire dorinta de a "se lupta cu" sau "a scapa de" anxietate, depresie sau amandoua. Nu ma mai simt confortabil sa ajut oamenii sa SE LUPTE cu anxietatea si/sau depresia, sau cu orice alta expresie a durerilor lor. La inceputurile mele cognitiv comportamentale o spuneam si eu, ca ne luptam, ca invingem, ca rezistam, dar incet-incet, cu ajutorul urmatoarelor formari si mai ales de cand am intrat in contact cu teoria traumei si terapia ei (IOPT), mi-a devenit tot mai clar ca a lupta nu e solutia. Lupta continua cercul vicios al agresiunii si autoagresiunii care nu ne poate vindeca, ci doar rani mai tare.

Anxietatea mea e A MEA, e o bucata din mine, contine informatii despre ce mi s-a intamplat mie si reactiile mele la situatii cronice sau evenimente punctuale. Anxietatea e frica mea iesita din matca, sistemul fundamental de alarma care ne-a ajutat de-a lungul evolutiei sa supravietuim, sa stim fara sa gandim cand sa fugim de un pradator, cand sa ne luptam cu un inamic, si cei carora le-a fost frica mai bine au trait sa aiba urmasi si sa propage specia deci suntem selectati sa avem o frica sanatoasa. Frica noastra contine informatii cruciale despre ce nu ne face bine, despre ce constituie un pericol pentru noi, despre nevoile noastre de protectie si siguranta si despre vulnerabilitatea noastra. Este o parte din noi menita sa ne ajute, sa ne informeze si sa ne dea energia pentru actiuni in situatii de criza. Cand spun ca vreau sa scap de ea, sau cand o droghez cu anxiolitice, imi agresez aceasta parte, o resping cu brutalitate fara sa incerc sa stau cu ea si sa inteleg ce a facut-o sa se supraresponsabilizeze acum pentru salvarea mea, si ce incearca sa imi spuna despre mine si nevoile mele ranite.

Depresia mea este si ea A MEA, parte din mine, si vine sa ma ajute sa rezist in fata stresurilor sau lipsurilor coplesitoare. Este strategia de supravietuire care ma retrage din lume, ma baga in hibernare pentru ca e prea greu sa mai simt totul cand mi se pare ca nu am cum sa schimb nimic din ceea ce ma agreseaza. Cand imi resping depresia, resping partea din mine profund ranita si care are nevoie de protectie extrema, e hipersensibila la orice stimul si nu mai suporta nimic, totul o raneste. Solutia gasita de fiinta mea e aceasta retragere de avarie, de functionare in "safe mode", cu minimum de resurse.

Anxietatea si depresia exprima fiziologic si psihologic efectele devastatoare ale traumelor asupra corpului nostru, de la dereglarea functionarii celulare la intreaga noastra fiinta cu toate subsistemele ei. Ele vorbesc si despre nevoile noastre de protectie, de a fi noi insine, de a vedea, recunoaste, simti si procesa realitatea interioara, propriile noastre trairi.

De aceea cand imi propun sa ma lupt cu depresia sau anxietatea mea, o parte din mine invariabil va pierde, caci sunt tot eu. Cu cat incerc sa resping mai tare partile din mine care striga de durere si imi cer atentia, cu atat agresiunea e mai mare, si ele nu se pot linisti, decat poate pe moment, amutite. E ca si cum as crede ca daca imi resping si agresez copilul cand plange il fac mai puternic si mai bun. Nu, doar dau ranile mele mai departe. Solutia este sa il iau in brate si sa ii permit sa planga in siguranta, sa ascult ce l-a suparat si sa fac ceea ce pot ca sa am grija de nevoile lui. La fel stau lucrurile si pentru mine.

Comparatia partilor mele ranite si de supravietuire cu un copil nu este intamplatoare. Cele mai profunde rani au loc devreme, cand dependenta noastra este maxima si capacitatea noastra de autoreglare minima, cand nu am supravietui pe cont propriu, fara a fi ingrijiti si protejati de parintii nostri. De aceea, desi pot descoperi stresuri sau evenimente declansatoare pentru anxietatea si depresia mea in istoria recenta, acestea adesea doar umplu paharul si activeaza partile ranite mai vechi, care sunt foarte tinere, speriate si neputincioase.

De aceea un adult poate sti la nivel cognitiv foarte bine ca nu are logica sa se teama de x sau y lucru, sau ca viata lui are un rost si o valoare in sine, dar ceea ce simte e cumva rupt de logica, si exprima mai degraba nivelul de dezvoltare al unui copil mic. Pentru un copil mic lumea este imensa, necunoscuta si inspaimantatoare, mai ales daca nu se simte protejat si sustinut sa o exploreze in siguranta. De asemenea, explicatiile pe care le gaseste un copil mic pentru repingerea, agresiunea sau lipsa de disponibilitate a parintilor lui sunt egocentrice: cand EI nu ma iubesc, inseamna ca EU nu sunt bun.

Daca nu ajung sa vad, sa recunosc si sa ingrijesc aceste parti mici si ranite, ele nu se vor putea linisti, pentru ca nu fac decat sa perpetuez agresarea lor, de data aceasta inauntrul meu, luptandu-ma cu ele. Bineinteles, cand fac asta in interior, gasesc si in afara relatiile "potrivite" ca sa continui aceasta dinamica agresiva, si ca sa am de ce sa ma lupt pentru iubirea, aprecierea si respectul celorlalti, pentru ca nu-i asa, am invatat ca viata e o lupta si eu nu merit nimic de-a gata.

Cand opresc conflictul asta si stau alaturi de partile mele ranite, le ascult, le simt, le accept inapoi in mine si le plang lacrimile, ele au sansa sa se simta validate, vazute, si sa se reintegreze in mine. Imi vor da energia lor, rupta si blocata pana acum, imi vor da acces la informatiile atat de pretioase dinauntru care ma ajuta sa navighez realitatea prezenta intr-un fel cat mai bun pentru mine. Asa ca le propun persoanelor care-mi calca pragul sa opreasca lupta, sa nu se priveasca in oglinda ca pe un inamic, ci sa se pozitioneze ca un prieten bland, intelegator si rabdator si sa vada ce e acolo in spatele fricilor, a depresiei, a tulburarilor de alimentatie, a obsesiilor si compulsiilor, a relatiilor prea tumultuoase, a tumorilor, a bolilor autoimune, etc., pentru ca toate acestea au fost necesare la un moment dat tocmai ca sa supravietuim.