După 20 de ani de la terminarea liceului

M-am dus să scotocesc după poze, la îndemnul unei foste colege care ne ruga să împărtășim poze din liceu și am descoperit zeci de poze în punga/plicul cărat după mine, prin vreo 3 case. De unele uitasem, pe unele eram sigură că le-am pierdut, altele erau undeva printr-un cotlon uitat al memoriei. Povestea mea din aceste poze este ușor diferită de cea pe care aș fi spus-o fără să mă uit la ele. Asta face mintea noastră, construiește povești și îți găsește aliați și protectori la tot pasul. Așa supraviețuim.

”It all goes down in the mind”, spune Gabor Mate. Cu alte cuvinte ne creăm lumea cu mintea, însă până să ajungem să facem asta, lumea este aceea care ne creează propria minte. Și cum perioada vulnerabilă din adolescență și din prima etapă ca adult are nevoie de protecție și eu m-am protejat din plin, să nu simt suferința și respingerea, reală sau mai puțin reală (însă de fiecare dată frică de o suferință este reală, chiar dacă nu ea reflectă complet prezentul și realitatea obiectivă). Cum? Evitând. Plecând. Uitând. Muncind. Blocând amintiri. Renunțând la oameni și la relații.

(toate verbele și acțiunile care se termină cu acest gerunziu, acest ”ând” care pare neterminat, fără consistență și voință).

Și iată 20 de ani mai târziu, descopăr lucruri despre mine și adolescența mea care îmi schimbă ușor, dar semnificativ povestea.

Mă văd și observ că în unele poze, dar și în unele amintiri, eram înconjurată de oameni. Observ că arătam bine/firesc și eram frumoasă. Eram o puștoaică normală, cu gânduri firești, nesiguranțe și nevoi emoționale. Eram ca toate celelalte adolescente din jurul meu și ca nici una dintre ele. Dacă mă gândesc la cum îmi amintesc că mă simțeam răspunsul este că eram singură, eu și Mowgli în junglă. Așa se simțeau multe zile pentru mine. Îmi ascundeam corpul și îmi era rușine de cum arăt. Purtam multe eșarfe la gât, de parcă țineam, strângeam ceva să nu iasă. Nu mă vedeam deșteaptă și nici prea răsărită. Cred că mă comparam mult și des și fără sens. Gândeam, analizam și nu mă opream niciodată din făcut ceva. Eram des obosită și de multe ori visam cu ochii deschiși la o altă viață, un alt Eu. Purtam măști peste măști și tot ce voiam era să fiu psiholog și să fiu iubită...

Scriam des și aveam un scris mic (chiar foarte mic și puchinos) într-un soi de jurnal volant, pe foi răsfirate, de parcă nici în scris nu voiam sau putem să-mi permit să ocup prea mult spațiu. Nu mă înțelegeam deloc cu mine și căutam totul să-mi vină din afară. Eram dificil de dus și pentru mine și pentru ceilalți. Sigur că 20 de ani mai târziu nu mai sunt acolo, și slavă Domnului că am crescut. De obicei, trăim cu toții o creștere naturală, de la sine, mediată bineînțeles de factorii de protecție și de susținere din viața noastră și una intenționată, muncită, prin diverse experiențe de viață (terapie și dezvoltare personală), pierderi, relații, decizii și împotmoliri, alături de reușite și zile senine.

Cum îmi dau seama de asta? Am scanat și pus pe grupul foștilor colegi pozele descoperite de mine și cu mine în ele. M-am privit cu drag și emoție, înțelegere și compasiune. Ce mică eram! Ce curioasă priveam în unele poze! Ce frumos râdeam! Ce normali eram cu toții! Ce bine că nu am trăit de fapt într-un mediu cu bullying (în afara de cel pe care mi-l făceam eu mie)! Ce frumoși eram cu toții! Ce greu mi-a fost! Ce bine că am făcut poze și că acum mă pot uita la mine cu alți ochi!

Ce părți din mine sunt la fel și cum m-am transformat?

Cine sunt azi și cine eram atunci?

Cine (mai) sunt foștii mei colegi și profesori?

Cum mai arată oare este fostul nostru liceu? Multe întrebări și curiozități sincere mă încearcă în perioada asta. La fel ca și acum, și atunci, îmi puneam multe întrebări, organizam informațiile și structuram ideile, scriam anul pe fiecare poză și ancoram amintirile, ca ani mai târziu să mă întorc la ele, la momentul potrivit.

Și mă tot gândesc că acum 20 de ani, în iunie 2003 învățam de zor pentru Bac și mă fâțâiam de la birou pe canapea, apoi în pat și apoi mai moțăiam și luam în pauze și apoi de la capăt. Știam că viața de adult abia începea, mă simțeam foarte anxioasă, îmi părea că am o idee despre ce vreau sa fac profesional și nu vedeam mai departe de asta.

Azi, 20 de ani mai târziu, știu că sunt în toiul perioadei de dezvoltare ca adult (cea mai productivă, intimă și sănătoasă posibil dintre toate etapele de dezvoltare), că am ajuns să fac profesional ceea ce mi-am propus și că viața mea continuă spre a fi eu EU, mai mult decât a face ceva. Aștept întâlnirea de 20 de ani de la terminarea liceului, pe care generația mea din `84 a hotărât să o facă în luna octombrie. Cu entuzism si curiozitate. Cred pe unii foști colegi, de la alte clase o să fie prima data când o să-i privesc în ochi. Pe principiul, sunt și eu aici nu mai port (așa) multe măști! Pe cei cunoscuți o să-i privesc cu emoție. Emoția omului care își arată o parte din sine, cu vulnerabilitate, curaj și liniște.

Ce se poate întâmpla? Suntem tot noi și tot eu. Un Eu care accepta acum că este mai degrabă introvertit, se încarcă pe cont propriu și-i place singurătatea. Un Eu care în același timp se înlănțuie cu oamenii apropiați într-un dans și un schimb emoțional intim și gentil. Un Eu care poate acum să fie liniștit cu sine, cât să facă spațiu și loc oamenilor și să se uite (cu mai mare ușurință) în ochii lor. Un Eu care respiră și se simte cel mai bine de până acum în propriul corp. Un Eu care de suficiente ori se simte bine și atât.

Un Eu, care te invită dacă citești aceste rânduri să te gândești cu empatie și înțelegere la tine adolescent. Sau dacă ai în jurul tău adolescenți să te pui la mintea lor și să îi privești tu primul ca pe niște ființe prea mici, într-un corp prea mare și aparent matur, și care așteaptă tot ceea ce avem nevoie cu toții: o fărâmă de atenție, un gram de apreciere, iubire sinceră și astfel să-și deschidă aripile și să zboare!