mama-fiica.jpg

Ce am invatat la prima plecare mai lunga de acasa

Saptamana trecuta am fost 4 zile la Munchen, la congresul de psihotrauma organizat de mentorul nostru, Franz Ruppert. Imi doream tare mult sa ajung la conferinta aceasta, inca de acum 4 ani, dar ba constructia casei, ba constructia copilului au fost prioritare, si de-abia anul acesta am ajuns pentru prima oara. A fost minunat, pana mi s-a facut rau, si apoi a redevenit incet incet minunat pe masura ce am procesat ce mi se intampla.

A fost prima mea plecare mai lunga de acasa de la nasterea fetitei noastre, am lipsit 4 zile si 4 nopti, si a fost al naibii de greu, pentru fiecare dintre noi in felul nostru.

Vineri dimineata eram vesela ca o vrabiuta, rochie, tocuri, make-up, zambet si entuziasm, pregatita pentru inceperea conferintei. Ne-am inregistrat, luat ecusoane si mape, si iesit la aer pana la ora plenarei. Am intrat intr-un Rossmann sa cascam gura si am dat peste un raft dragut cu produse mici, numai bune de luat in calatorii/pe avion. M-am gandit, "uite ce bine, sa-mi iau cate ceva pentru cand mai plec de acasa!" Apoi am avut o usoara ameteala. Apoi mi s-a facut cald si frig in acelasi timp si am transpirat leoarca in 10 de secunde. Apoi am ametit mai tare si mi s-au inmuiat toate cele. Apoi am simtit nevoia sa inchid ochii si sa nu-i mai deschid, pentru ca mi se facea tot mai greata. M-am asezat pe o scarita in magazin si mi-am tinut capul cu mainile. Imi venea sa ma intind pe jos si sa raman acolo pana mor sau imi trece. Ioana era cu mine, ceea ce m-a ajutat sa ma simt in siguranta totusi, in prezent. Trecutul era cel nelinistit.

Imi era tot mai rau asa ca am iesit afara ca sa nu vomit ca o doamna in magazin. Am vomat ca o doamna pe strada, tinandu-ma de un perete si incercand sa-mi feresc rochia, parul si pantofii. Ioana a venit dupa mine cu o punga, tardiv. Imi cer scuze pentru imaginile astea.

Mi-a fost un pic mai bine si am reusit sa ajungem inapoi la hotel. Apoi am ametit din nou si am inchis ochii si am luat-o de la capat, un pic mai in siguranta si intimitate totusi. De-a lungul timpului, de cand lucrez cu IoPT si cu trauma, am invatat sa ascult aceste mesaje de la corp, iar acum corpul meu zbiera atat de tare la mine ca oricum nu puteam face nimic altceva decat sa stau cu el si sa-l ascult. Mi-am permis sa primesc informatiile care ieseau acum la suprafata din mine. Ce se intamplase? Plecasem de acasa. Mi-era dor de copilul meu si ma simteam responsabila pentru dorul ei.

Chiar daca am pregatit-o cum am putut mai bine pentru plecarea mea, stiu din proprie experienta ca dorul doare, e ca o sfasiere inceata si continua. E o amestecatura de lipsa, nevoie si disperare, si casca un gol ametitor in stomac. Aparent atat de ametitor pe cat eram eu de ametita. Niciodata nu mi-a mai fost atat de dor de cand eram mica, si ii asteptam pe ai mei sa vina. Cred ca aveam 3-4 ani cand au plecat intr-un concediu mai lung in afara tarii (in directia in care se putea pleca pe atunci), si cred ca au stat 10 zile sau poate 14. Nu stiu sigur, dar asta mi-am amintit in timp ce stateam in camera de hotel cu ochii inchisi si tinandu-mi capul care pentru un moment mi s-a parut prea mare, si corpul meu prea mic. Ma simteam neputincioasa sa schimb ceva, sa ii cer inapoi, nu puteam decat astepta.

Cand eram mica dezvoltasem strategia de a ma imbolnavi pentru a cere atentia si afectiunea mamei mele. Cand ma imbolnaveam se uita parca mai atent la mine, ma atingea mai lung si mai intentionat, era mai prezenta cu mine. Cred ca atunci cand mi-era prea dor, corpul meu declansa aceasta strategie de supravietuire, ca sa cheme inapoi in relatia de atasament partea care imi lipsea. Dar cand mama, de care am nevoie, pleaca departe cu avionul, si nu se intoarce decat cand se scurge timpul excursiei, si nu pentru ca am eu nevoie, ce pot sa fac ca sa vina? Absolut nimic. N-am mai putut contine si digera golul de dor si neputinta din stomac, asa ca l-am dat afara, mai intai fizic, apoi notandu-mi trairile si gandurile pe carnetelul pentru conferinta, ca sa ma ajut sa procesez ce simt si ce imi amintesc.

Intensitatea propriului meu dor pentru fetita mea si empatia cu dorul ei s-au combinat pentru a activa trairile mele puse deoparte undeva in corpul meu, in memoria mea implicita. Si in acest fel am recuperat o parte din mine, mica, ranita si plina de nevoie, pe care vazand-o, ascultand-o si acceptand-o am putut sa o iau eu in grija. M-am linistit si m-am dus la conferinta, tocmai la timp sa il aud pe Franz Ruppert spunand ca trauma de iubire e trauma dependentei noastre de o persoana care intr-un fel sau altul ne spune "nu". In aceasta situatie nu exista solutie care sa impace ambele nevoi pe care le avem: de a fi noi insine si de a avea relatia de atasament atat de necesara, deci ca sa supravietuim nu putem decat sa ne adaptam la mediul extern, renuntand la parti din noi. Cred ca aceasta fetita mica, ametita si cu gol in stomac a fost una dintre aceste parti, si ma bucur sa ii fac din nou locul ei in mine. Un pic de parenting interior.

Pin It

Etichete: vulnerabilitate procesarea traumei parenting atasament strategii de supravietuire trauma de iubire corpul isi aminteste tot

Psihoterapeut Bucuresti si Ploiesti

Psihoterapeut Buzau

Irina Geabot (Ghimbasanu)

0744 540 156

Email Irina


©  Terapia Functioneaza - SCPP Dancescu si Ghimbasanu. Toate drepturile rezervate.

Contact rapid