Scriu pentru că vreau să îmi aduc aminte de mine la 38 de ani și ca să marchez un moment important din relația cu mine însămi.

Și să vă mulțumesc vouă, celor care mi-au trimis un gând bun, o urare, o intenție dar și celor care nu mi-au trimis, dar s-au gândit la mine.

Aniversarea mea de 38 de ani a fost despre flori primite și culese de mine, cărți primite și cumpărate de mine, timpul, atenția și iubirea primite de la ceilalți și cele ”auto-administrate”. Pentru prima data un mix echilibrat și asezonat între ”împreună” cu ceilalți și ”eu pe cont propriu”.

Saptamana trecuta am fost 4 zile la Munchen, la congresul de psihotrauma organizat de mentorul nostru, Franz Ruppert. Imi doream tare mult sa ajung la conferinta aceasta, inca de acum 4 ani, dar ba constructia casei, ba constructia copilului au fost prioritare, si de-abia anul acesta am ajuns pentru prima oara. A fost minunat, pana mi s-a facut rau, si apoi a redevenit incet incet minunat pe masura ce am procesat ce mi se intampla.

A fost prima mea plecare mai lunga de acasa de la nasterea fetitei noastre, am lipsit 4 zile si 4 nopti, si a fost al naibii de greu, pentru fiecare dintre noi in felul nostru.

In ultimul timp (in mod misterios chiar dupa Congresul de Psihotraumatologie) mi-au intrat in cabinet mai multe persoane care se luptau cu traume recente. Acest articol e inspirat de ele, de discutiile si ideile care le-au mai luminat chipurile si care le-au ajutat sa se simta in fiecare zi macar un pic mai bine.

Ai trecut si tu de curand printr-o experienta traumatizanta? Ai fost intr-un accident, sau ai fost atacat de cineva pe strada? Ai pierdut un prieten, un parinte sau o alta persoana apropiata sufletului tau? Ai pierdut munca ta intr-un cutremur, o inundatie, o alunecare de teren? Ti-ai pierdut locul de munca, posibilitatea de a te intretine? Ai fost luat de langa cei cunoscuti, dus intr-un loc strain, batut, abuzat, terorizat? Ai aflat ca ai o boala mortala? Ai crezut ca ai sa mori sau ca ai pierdut tot ce erai?

Cateodata, e greu sa ceri. Respingerea e de neconceput. In anumite situatii, pare a fi cel mai periculos lucru din lume. Dum dum dum duuum... Melodramatic, stiu, dar cam adevarat.

Ai avut vreodata nevoie de ceva important de la cineva important pentru tine, dar nu te-ai putut mobiliza sa ceri acel lucru? Ai simtit vreodata ca esti ca paralizat/a si nu poti sa ceri ce ai avea nevoie de la cine ai nevoie? Ca ar fi periculos sa ceri?

Ne punem in mainile altuia, atunci cand cerem, si e de inteles ca A CERE e un act care poate crea sau redeschide rani. E dificil si delicat sa jonglam cu dependenta de celalalt, teama de respingere, vulnerabilitatea noastra, credintele noastre despre noi insine si ceilalti si sa le lasam pe toate sa se vada, in momentul in care cerem. Riscul e atat de mare: sa fiu respins chiar cand m-am deschis si am oferit altuia pe tava nevoia si neputinta mea, si puterea de a ii veni in intampinare sau de a o frustra.

Sunt lucruri pe care le facem cu totii de la sine, automat, instinctiv, si fara multa bataie de cap. Ceea ce mancam, oamenii cu care lucram, locurile unde iesim, chiar si modul cum ne privim pe noi insine, si cine credem ca suntem. Toate astea, as spune eu ca reprezinta zona noastra de confort, unde e caldut si bine, si unde puterea obisnuitei isi spune cuvantul.

Ce se intampla cand pasim dincolo de zona de confort? Cand schimbam modul sau oamenii cu care lucram, si cu care interactionam zilnic? Sau cand banalul pranz, il schimbam cu un altul mai fistichiu si dintr-o alta bucatarie, de preferinta internationala? Sau cand ne uitam in oglinda si ne suprindem gandindu-ne la noua noastra “fata”, pe care nu am vazut-o pana atunci, care este poate de om cu emotii, care se pierde si nu este “tare ca stanca”?