De cand sunt parinte m-am trezit cu o avalansa de parinti la cabinet. Toate persoanele cu care lucrez ma ajuta sa pot explicita si clarifica lucrurile pe care le fac, le simt si le stiu, dar care altfel raman adesea subconstiente, implicite. Pentru asta le voi fi etern recunoscatoare clientilor mei, pentru ca ma ajuta si pe mine sa fiu un parinte mai constient si mai bun. Va multumesc!

In acest context intalnesc adesea teama parintilor ca daca vor fi blanzi, rabdatori si sensibili la nevoile copiilor lor, "nu vor mai putea trai cu ei", "li se vor urca in cap", si in general vor deveni sau ramane niste rasfatati needucati insuportabili si nu se va alege nimic de ei in viata. La noi ideea de educatie a fost indelung interpretata ca "a fi dur" sau "a-ti sti copilul de frica", si neavand nici o legatura cu partea blanda, iubitoare si suportiva, care e adesea asimilata cu "a cocolosi" copilul. Of...

"Copiii nostri nu sunt copiii NOSTRI"

Parafrazez un pic minunata poezie a lui Khalil Gibran, pentru ca vad adesea cum eu si alti parinti din jurul meu cadem in aceasta capcana, sa credem ca ai nostrii copii trebuie sa faca cum ni se pare noua ca e mai bine. Am scris deja un articol despre asta, si l-am mai continuat si in altul, in care am vorbit despre confuzia stramoseasca a educatiei de calitate cu frica de parinti.

Exista insa si cealalta fata a acestei monede, care este confuzia iubirii cu "a-i da copilului meu tot ce n-am avut EU", material, emotional, spiritual, etc.

Daca e teribil sa credem ca facem educatie cu frica, atunci merita sa stim si ca e alienant pentru copil sa simta cum parintele lui nu il vede pe el de fapt.