Scriu pentru că vreau să îmi aduc aminte de mine la 38 de ani și ca să marchez un moment important din relația cu mine însămi.

Și să vă mulțumesc vouă, celor care mi-au trimis un gând bun, o urare, o intenție dar și celor care nu mi-au trimis, dar s-au gândit la mine.

Aniversarea mea de 38 de ani a fost despre flori primite și culese de mine, cărți primite și cumpărate de mine, timpul, atenția și iubirea primite de la ceilalți și cele ”auto-administrate”. Pentru prima data un mix echilibrat și asezonat între ”împreună” cu ceilalți și ”eu pe cont propriu”.

Suntem in toiul unei perioada in care „jumatatile”, ”ciocolata”, „trandafirii” si alte simboluri ale iubirii sunt la mare cautare, fie ca sunt imbratisate, acceptate si defilam cu ele, fie reversul, adica respinse, criticate si in cel mai bun caz ignorati cei care au cazut in plasa „valentinilor”. Si la cabinet am observat in aceasta perioada o crestere a numarului celor care solicita terapie de cuplu. Si in fiecare sedinta de terapie cuplu, in care sunt martora uneori la „cele mai cele” furtuni si tunete si fulgere, alteori la cele mai minunate curcubee, ma intalnesc de fiecare data cu 3 reprezentanti: eu, tu si relatia noastra.

"Copiii nostri nu sunt copiii NOSTRI"

Parafrazez un pic minunata poezie a lui Khalil Gibran, pentru ca vad adesea cum eu si alti parinti din jurul meu cadem in aceasta capcana, sa credem ca ai nostrii copii trebuie sa faca cum ni se pare noua ca e mai bine. Am scris deja un articol despre asta, si l-am mai continuat si in altul, in care am vorbit despre confuzia stramoseasca a educatiei de calitate cu frica de parinti.

Exista insa si cealalta fata a acestei monede, care este confuzia iubirii cu "a-i da copilului meu tot ce n-am avut EU", material, emotional, spiritual, etc.

Daca e teribil sa credem ca facem educatie cu frica, atunci merita sa stim si ca e alienant pentru copil sa simta cum parintele lui nu il vede pe el de fapt.