In cazul meu cateva exemple ar fi cele de mai jos:

• Cand eram mica ma gandeam ca este posibil, dupa ce o sa cresc suficient de mare, sa aflu cine este Mos Craciun.
• Cand eram mica imi doream sa ma trezesc intr-o zi si sa nu mai am genunchii loviti si cu semne de la atatea cazaturi.
• Cand eram mica vroiam sa devin doctorita si sa am grija de copiii care sunt speriati si sunt in spitale.
• Cand eram mica ma gandeam ca poate intr-o zi va exista un canal tv care sa “dea numai desene toata ziua, de dimineata pana seara”. Azi sunt cred ca sunt vreo 5 canale tv cu desene animate pt copii.
• Cand eram mica stiam ca daca m-ar fi lasat cineva, eu as fi putut sa spal geamuri, sa calc, sa fac curat, sa fac tot ceea ce facea un om mare, insa dupa puterile unui copil.
• Cand eram mica EU aveam nevoie de jucarii, de carti, de fructe, de stat singura si de gandit la cum o sa fie cand o sa cresc mare.
• Cand eram mica eram obisnuita cu A CERE si A PRIMI, si mai putin cu a fi refuzata.

Atentie, acesta e un articol usor exasperat.

Am inceput sa am destul de des nevoie sa explic de ce "Bataia e RUPTA din Rai", si nu "Bataia e rupta din RAI" in sensul ca nu face parte din el, e aruncata afara, e separata si incompatibila. Ideea de Rai, de spatiu al fericirii eterne, al sigurantei si iubirii absolute, si ideea de durere fizica si frica, mai ales provocate de o persoana apropiata, de care depinzi pentru supravietuire si dezvoltare, sunt pur si simplu incompatibile, se exclud reciproc.

Da, avem probleme. Toti, fara exceptie. Unii dintre noi se decurca mai bine cu ele si altii inca nu au invatat cum sa le dea de cap. Sunt unele probleme cu care aproape nimeni nu se descurca singur: cand ai o problema de sanatate, te duci la doctor, cand ai o problema juridica te adresezi unui avocat, cand ti se sparge o teava chemi un instalator. Chiar daca unii dintre noi se pricep personal sa-si repare tevile, sau isi fac contabilitatea singuri, etc, nu se pricepe nimeni la absolut orice fel de problema care poate aparea intr-o viata. Pentru asta exista specialisti. Chiar si asa, unii isi pun automat mainile in cap cand apare o dificultate, iar altii se gandesc direct cum sa o scoata la capat. Poate sa vi se para ca e acelasi lucru, dar exista o diferenta majora: diferenta dintre a te gandi la problema si a te gandi la solutie. Desi ar putea parea ca trebuie sa te gandesti la problema ca sa gasesti o solutie, sunt doua lucruri cu totul diferite.

Ma gandesc tot timpul (si aici nu apare deloc o exagerare a mintii mele) la o multime de lucruri. Vad, aud, miros, simt si sunt constienta doar de o mica parte din lumea ce ma inconjoara: ghiveciul cu flori si gandurile “la naiba iar am uitat sa le ud, si afara s-a innoptat, si nu e bine sa le uzi cand e seara, si urmeaza cina, ce mananc diseara, oare sa mai mananc si un iaurt pe langa, parca e prea multa liniste, dau drumul la radio, si continuu sa scriu si sa simt tastele laptopului, si tocmai ce simt ca mi-a amortit spatele, la naiba, am nevoie de un scaun nou...” Si asa mai departe, pana cand adorm, si aparent pun pe PAUZA gandurile, imaginile mintii si lumea din jurul meu, pana a doua zi de dimineata cand o iau de la capat.

Ce-or mai fi facand Ghita si Eufrosina? Sper ca n-ati uitat deja de ei. Daca totusi s-a intamplat inimaginabilul si ati uitat, va puteti reaminti aici. Ziceam atunci ca Ghita si Eufrosina au avut un parcurs identic indentissim in viata, doar ca Ghita s-a aferat si a ales constient in fiecare punct de cotitura, a facut lucrurile sa se intample, pe cand Eufrosina doar s-a aferat si ei lucrurile i s-au intamplat. Tot atunci ma prefaceam ca e o alegere egala intre a trai ca Ghita sau ca Eufrosina, dar ce voiam sa spun de fapt e ca ar fi bine sa alegeti sa traiti ca Ghita, constient.

V-ati prins de altfel, ca nu m-am straduit prea tare sa par impartiala.

Am atatea alegeri de facut, cate o mie pe zi! Cand sa ma trezesc, ce sa mananc, sa mananc?, cu ce sa ma imbrac, sa ma duc sau nu la serviciu, sa iau masina sau sa merg pe jos, sa iau umbrela sau s-o las acasa, sa ma apuc de proiectul x sau sa mai astept, sa muncesc sau sa dau un solitaire, ce sa mananc la pranz, sa mananc la servici sau sa astept sa ajung acasa, sa imi cumpar pantofii aia, dar geanta, sa platesc intretinerea luna asta sau sa o las pe luna viitoare, sa ma uit la un film sau la un talkshow, ce carte sa citesc, ce sa ii povestesc partenerului despre ziua de azi, ce planuri sa facem, sa le facem azi?, sa am chef de sex in seara asta sau nu, sa il cert pe ala micu sau sa il inteleg, sa ii dau voie sa faca religie la scoala sau sa ma impotrivesc, sa il dau la meditatii, sa ii cumpar o geaca noua acum sau la salariul viitor, sa schimb medicul de familie, sa stau un pic cu mine insami sau sa vad ce mai e de facut prin casa, sa ma relaxez sau sa ma stresez, sa ascult ce-mi povesteste prietena sau doar sa ma prefac, etc.

Va plac povestile?

Voi citeati sau vi se citeau povesti cand erati mici?

Eu ma gandeam azi la povestile pe care mi le spuneau matusa si mama, in perioada cand adormeam la pranz dupa ce mi se citea sau inventa ceva. Imi placeau atunci povestile care aveau mai putine incercari de trecut pentru personajul principal, printul nestiut de nimeni care razbate printre multe obstacole si greutati. Ma simteam anxioasa si tematoare ca drumul va fi prea lung, ca printul nu va ajunge inapoi, si mai ales ca ea, printesa, va avea doar rolul celei care isi asteapta printul si ramane asa... asteptand.

Sunt fan literatura SF din adolescenta. Atunci imi deschidea perspective asupra posibilitatilor infinite ale vietii, ma ajuta sa relativizez importanta mea in lume (ceea ce pentru egoismul si egotismul unui adolescent e excelent), imi cultiva imaginatia si imi tinea mintea deschisa, ca oricum viata reala ne cam forteaza in moduri de gandire stereotipe si limitate. Ca adult e un pic jenant sa marturisesti ca citesti SF, e considerata literatura usoara sau apanajul neadaptatilor la viata reala, escapism.