Scriu pentru că vreau să îmi aduc aminte de mine la 38 de ani și ca să marchez un moment important din relația cu mine însămi.

Și să vă mulțumesc vouă, celor care mi-au trimis un gând bun, o urare, o intenție dar și celor care nu mi-au trimis, dar s-au gândit la mine.

Aniversarea mea de 38 de ani a fost despre flori primite și culese de mine, cărți primite și cumpărate de mine, timpul, atenția și iubirea primite de la ceilalți și cele ”auto-administrate”. Pentru prima data un mix echilibrat și asezonat între ”împreună” cu ceilalți și ”eu pe cont propriu”.

La început de 2022 am terminat ”Povestea ta a început demult” – Cum să vindeci traumele familiale moștenite, scrisă de Mark Wolynn. O carte pe care o recomand tuturor celor care vor să descopere modalități prin care să-și exploreze bagajul transgenerațional și să înțeleagă mai profund de ce spunem sau auzim deseori spunându-se că ducem cu noi și traumele străbunicilor, bunicilor și părinților noștri. Am subliniat mult citind-o, am făcut pauze pentru a digera și procesa informațiile și am lucrat o parte dintre exercițiile practice cu care autorul încheie multe capitole.

O miniserie pe care o puteți viziona pe Netflix mi-a atras puternic atenția, mi-a plăcut mult, m-a emoționat până la plâns, uneori m-a încărcat, alteori m-a facut să cercetez povestea din care s-a inspirat filmul și să aflu lucruri ”behind the scenes”despre povestea lui Alex, o mama tânără, care se luptă, pe scurt, să aibă grijă și să îi ofere o viață (mai bună fiicei ei), ea fiind victima violenței domestice.

Clipa de clipa fluxul vietii mele curge, iau decizii mici si mari, majoritatea neobservate, consecinte nebanuite si neconcepute nu mai sunt nicicand urmarite inapoi spre sursa, pentru ca vin altele si altele si altele. Dar sunt momente in care mintea mea vede si inima mea simte ca "acesta e un moment definitoriu in viata mea" si traiesc ce mi se intampla acum cu vibratia intregii mele fiinte, un moment de claritate stralucitoare, dar parca vazand si inspre trecut si in viitor deopotriva.

Uitam adesea ca o multime de lucruri care pentru noi sunt banale, cum ar fi intunericul de sub pat sau hubloul prietenos al masinii de spalat pot fi inspaimantatoare pentru copiii mici. Cand suntem mici, lumea este imensa pentru noi, iar lucrurile pe care le cunoastem, stapanim si controlam in aceasta lume sunt infime. Asa ca e firesc sa apara frica. Frica e un raspuns sanatos la atata necunoscut, si ne ajuta sa abordam cu precautie noutatile periculoase, e un mecanism intelept care tempereaza nevoia noastra imensa de explorare si ne ajuta sa digeram noul inainte sa mergem si mai departe, ca sa nu fim coplesiti.

Nu am facut inca o statistica, dar estimez ca in jur de trei sferturi dintre clientii care imi solicita sustinerea exprima la prima intalnire dorinta de a "se lupta cu" sau "a scapa de" anxietate, depresie sau amandoua. Nu ma mai simt confortabil sa ajut oamenii sa SE LUPTE cu anxietatea si/sau depresia, sau cu orice alta expresie a durerilor lor. La inceputurile mele cognitiv comportamentale o spuneam si eu, ca ne luptam, ca invingem, ca rezistam, dar incet-incet, cu ajutorul urmatoarelor formari si mai ales de cand am intrat in contact cu teoria traumei si terapia ei (IOPT), mi-a devenit tot mai clar ca a lupta nu e solutia. Lupta continua cercul vicios al agresiunii si autoagresiunii care nu ne poate vindeca, ci doar rani mai tare.

Mi-a venit foarte clar in minte imaginea asta dupa ultima constelatie pe care mi-am lucrat-o. Am purtat perechea mea de cand ma stiu, mi-am construit o viata intreaga in jurul ochelarilor mei orbi. Orbi nu ca sa ascunda faptul ca ochii mei nu vad, ci ca nu cumva sa vad. Sa MA vad.

Mi-am formulat intentia "Eu vreau sa ma linistesc". Am avut o perioada foarte schimbatoare de cand mi-au iesit la suprafata trairile si starile de rau la Munchen. Cand am fost foarte bine, relaxata si in contact cu mine, cand am fost agitata si nemultumita. Sa ma linistesc suna foarte rezonabil, matur, sanatos, nu?!

Sunt inapoi acasa cu fetita mea de 10 zile, si inca simtim efectele plecarii mele. E mai agatata de mine, mai iritabila si cere mai multa atentie si mai multa iubire. In primele 2 zile incepea sa planga si sa ma strige daca ieseam din camera fara sa observe ea, ca sa ma duc la baie, de exemplu. Acum, desi a ramas o dupa-amiaza intreaga sa se joace cu parintii mei, si iese din nou in parc cu bona, imi cere seara sa o iau in brate "ca bebe" si vine mai des sa ne pupacim si sa ne dragalim. E de asemenea mereu la marginea frustrarii, si orice minuscula nemultumire declanseaza un tantrum mai mic sau mai mare. In plus, nu prea mai vrea sa stea pe olita si mananca mai putin ca de obicei.

Acestea sunt expresii ale dorului si ale lipsei pe care le-a simtit, si sunt perfect normale. Toti ne descarcam de stres si ne linistim ingrijorarile intr-un fel sau altul, iar copiii au o capacitate mai redusa de a se stapani si de a se canaliza constient, si le iese cum le iese.

1. O oarecare regresie este de asteptat dupa orice perioada stresanta pentru copil,
2. iar o regresie clara, problematica si relativ indelungata e de asteptat dupa o perioada sau un eveniment traumatizant.